Jean Parvulesco: Semnificația supraistorică a masacrării ultimilor Romanovi (5)

13:35, 11 septembrie 2017 | Opinii | 4261 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:
Adresa scurtă: http://flux.md/cenEL

Samuel Huntington și viziunea de anvergură continentală eurasiatică

Sunt cunoscute tezele principale ale lui Samuel Huntington, la care subscriu substanțial, cu singura diferență că eu aș pune accentul grav nu pe conceptele de cultură și de civilizație, ci pe cel de religie, care este baza acestora.

– ”Șocul civilizațiilor va domina politica mondială. Liniile de fractură dintre civilizații vor fi liniile de front ale viitorului”. Și de asemenea: ”Conflictele dintre civilizații vor constitui ultima fază a evoluției conflictelor în lumea modernă”.

– ”Liniile de fractură dintre civilizații înlocuiesc frontierele politice și ideologice ale războiului rece ca surse de crize și de conflicte sângeroase. Războiul rece a început atunci când Cortina de Fier a divizat Europa politic și ideologic. El s-a terminat odată cu ridicarea Cortinei de Fier. Divizarea ideologică a Europei dispărând, divizarea culturală a Europei între creștinătatea occidentală, pe de o parte, și creștinătatea ortodoxă și islam, pe de altă parte, a reapărut. Așa cum a sugerat William Wallace, linia care separă în modul cel mai semnificativ Europa de Est de Europa de Vest  ar putea fi foarte bine frontiera orientală a creștinătății occidentale din anul 1500. Această linie trece pe frontierele care separă în prezent Rusia de Finlanda și Statele Baltice, taie Bielorusia și Ucraina, separând Ucraina occidentală, unde catolicii sunt numeroși, de Ucraina orientală ortodoxă, face un ocol pe la vest pentru a separa Transilvania de restul României, apoi traversează Iugoslavia urmând aproape cu exactitate linia care separă astăzi Croația și Slovenia de restul Iugoslaviei. În Balcani, această linie coincide natural cu frontiera istorică dintre imperiul Habsburgilor și Imperiul Otoman”.

Marele plan geopolitic de integrare imperială eurasiatică pe termen scurt, reluarea, deci, și reevaluarea în dimensiunile sale exacerbate, finale, a conceptului de Kontinentalblock definit – revelat – de Karl Haushofer, proiect geopolitic fundamental din care ne facem astăzi însăși baza revoluționară a ”liniei noastre eurasiatice”, care trebuie să ducă la instituirea politico-istorică a ”Imperiului Eurasiatic al Sfârșitului”, întreaga noastră luptă prezentă și viitoare, riscă astfel să eșueze, chiar în interiorul propriei noastre tabere, prin ireductibilitatea actuală dintre pozițiile blocului european catolic și blocului european ortodox: a depăși această ireductibilitate care revine, fatidic, apare, de acum înainte, ca scop revoluționar esențial al întreprinderii imperiale eurasiatice.

Or, lucrurile fiind așa cum sunt pe cale să devină, și, mai ales, ceea ce au devenit deja, doar conceptul fundamental de Imperium mai poate încă să-și asume sarcina acestei depășiri supraistorice: a reveni în urmă până la timpurile în care unitatea imperială romană încă nu cunoscuse separația dintre Vest și Est, Imperium-ul situându-se transcendental deasupra oricărei diviziuni, istorice, religioase sau de alt fel.

Or, astăzi, din nou, conceptul transcendental, supraistoric, al ”Imperiului Eurasiatic al Sfârșitului” depășește, integrează, re-conduce, asumă și exaltă ca într-o asumpțiune toate concepțiile imperiale succesive, de circumstanță, de parcurs separator, înscrise în istorie, între Imperium-ul începutului și Imperium-ul Sfârșitului.

”Nu există decât un singur Reich, după cum nu există decât o singură Biserică”, scria Mœller van den Bruck, și, adăuga el, ”al Treilea Reich va fi veșnic”.

Și nu  numai că trebuie să înțelegem că Mœller van den Bruck nu vorbește deloc despre ”al Treilea Reich” în accepția național-socialistă ulterioară, accepțiune trecătoare, alienantă și cu atât mai profetic înrădăcinată în faptul vizionar, cu cât al Treilea Reich hitlerist nu exista încă la momentul la care el scria marele eseu despre al Treilea Reich, dar care, în fapt,în plenitudinea ultimă a exigenței transcendentale și de asumpțiune care îi e proprie, se referă, în realitate, la conceptul imperial final, eshatologic, supraistoric și divin al celui de-al Patrulea Reich, Imperium ce încoronează istoria de după istorie, venirea acelui Millenium Christi: adevăratul al Treilea Reich nu este al Treilea Reich. Al Treilea Reich este al Patrulea Reich.

Vezi și  Protoiereul Vsevolod Ceaplin (Rusia): “Avem nevoie de o contrarevoluție morală și spirituală”

Astfel a rezultat, la un nivel în aparență de ordin politic și cumva exclusiv politic, de circumstanță, vag simbolic, dar în umbră, că o rezolvare imperială europeană – chiar eurasiatică, în ultimă analiză – devine posibil de conceput, deasupra oricărei frontiere ideologice, religioase sau de alt fel, atunci când, cu ocazia Pactului Germano-Sovietic din 1939-1941, un concept politic superior, implicit eurasiatic, și chiar de dimensiuni imperiale de întindere continentală, reușise să reunească dubla revendicare politică continentală, germană și sovietică, sub egida aceluiași Act Unic.

A venit deci ceasul pentru ca noi ceilalți să nu mai dăm înapoi în fața recunoașterii formale a faptului că conceptul de ”Imperiu Eurasiatic al Sfârșitului” este în mod providențial o încarnare exact a celui de-al Patrulea Reich, acel Imperium transcendental al istoriei de dincolo de istorie, în care confruntarea deschisă pe plan religios între catolicism și ortodoxie își va găsi rezolvarea imperială eurasiatică finală.

Deoarece, dacă nu există nici un Imperiu Nou, Novum Imperium, și cu atât mai puțin un Imperiu al Sfârșitului, Imperium Ultimum, fără o nouă religie imperială, ”Imperiul Eurasiatic al Sfârșitului” va trebui înainte de toate să ajungă la o reînnoire religioasă imperială care să îi fie proprie, angajând din interior depășirea religiilor prezente, iar această reînnoire religioasă imperială a sfârșitului, dincolo de istorie, va trebui să fie confirmată de o nouă intervenție divină în istorie, printr-o nouă încarnare vie și activă a acelui Principium al întregului ciclu revolut care se pregătește să reînceapă.

Fundamentul supraistoric transcendent al oricărui nou Imperium este conținut de fiecare dată în încarnarea istorică nouă a propriului său Principiu. Asta ar putea să însemne că ne îndreptăm, în prezent, către Domnia Sfântului Duh, către încarnarea istorică a lui Paraclet, către instaurarea unei istorii sofianice a lumii la sfârșitul ei, întemeiată, aceasta din urmă, pe eliberarea Sfintei Sofii din Constantinopol, misiune ancestrală a Imperiului Rus, misiune actuală a ”Noii Rusii” care se anunță la orizontul revoluționar al apropiatei noastre istorii viitoare și care, în mod secret, este fără îndoială deja aici. 

Marele secret imperial al lui Nicolai II

Pe de altă parte, anumite considerații de ordin politic superior trebuie și ele aduse în discuție, într-un mod ce sfârșește prin a fi întru totul lămuritor, în abordarea profundă pe care trebuie să încercăm a o efectua cu privire la personalitatea până acum indescifrabilă a lui Nicolai II, a cărui identitate profund ascunsă a venit vremea să o dezvăluim, în toate modurile la care nu ne putem aștepta, corespunzând situației sale de ”concept absolut” în continuitatea unei filiații pantocratice, sacre, a unei predestinări originale supraumane, a unei misiuni secrete transcendentale, eshatologice, ce duce dincolo de istorie și care în același timp va antrena în final istoria în întregime, istoria unei lumi ce se apropie de sfârșitul ei, impunându-i astfel ultima sa dimensiune sacrală, de asumpțiune. Deoarece sfârșitul însângerat, esențialmente de sacrificiu, al lui Nicolai II va interpela direct întreaga istorie continentală eurasiatică, căreia îi va imprima marca sa ardentă, cifrul special al trecerii sale. Și a ceea ce mai rămâne. Pentru că ceva va rămâne, ceva care cu fiecare zi ce trece se va apropia mai mult de figura sa nepieritoare, cea a sacrificiului dăruirii de sine.

Marele secret imperial al lui Nicolai II va fi fost, din câte mi se pare, atașamentul său necondiționat față de misiunea continentală eurasiatică a Rusiei, în calitate de pivot și instrument privilegiat al unui plan providențial pre-conceput, a Rusiei în mod euharistic crucificată – oferită, dezmembrată – între Europa și Asia în vremurile anterioare ale separării Europei, închise în sine, și Asiei, scufundate în somnul ei dogmatic, și care, chiar în inima acestei dezmembrări, nu trebuia să înceteze să instaleze – sau să încerce să o facă – integrarea imperială finală a acestor două fețe, fața europeană și fața asiatică, așa cum o dovedește, ermetic, Vulturul Romanovilor – în trupul viu al celui de-al Treilea Termen al Asumpțiunii, Eurasia, ”Marele Continent” ce își acoperă identitatea istorică anterioară și îi urmărește împlinirea în acest ”Imperiu Eurasiatic al Sfârșitului”, care trebuie să constituie încununarea deopotrivă  istorică și supraistorică.

Vezi și  NATO ar putea crea un departament de comunicare pentru contracararea propagandei ruse

Viziunea geopolitică secretă a lui Nicolai II era îndreptată, se știe acum, către Marea Asie și către deschiderea planetară a Oceanului Pacific, orizontul său de interes cuprinzând înaintarea politică din Europa către Iran, Irak, Palestina și întregul Orient Mijlociu, Asia Centrală, Afganistan, India, Tibet, Coreea, Japonia și Insulele din Pacific, și exact prin aceasta Nicolae II mi se pare a fi fost precursorul inspirat, vizionar, al totalității marilor noastre lupte geopolitice de astăzi, care, toate, se referă la stabilirea unei planificări imperiale eurasiatice finale, ce implică o ultimă supraevaluare revoluționară, doctrinală și de pe teren, a concepțiilor stabilite, în același sens, de Karl Haushofer.

”Orice om nepartizan este obligat să recunoască faptul că într-o zi Coreea va fi rusească”, scria Împăratul Germaniei, Wilhelm II, către vărul său, Nicolai II. Wilhelm II, care se considera el însuși ”Împărat al Atlanticului”, îl numea pe Nicolai II ”Împărat al Pacificului”. ”Împărat al Pacificului”, dar în numele Europei, cu toată Europa în spate, ”de la Atlantic la Pacific.

Serviciile secrete imperiale contra-strategice ale lui Nicolai II împinseseră deja foarte departe cercetările lor de pe teren, nivelul lor de definire în ce privește situația geopolitică de talie continentală eurasiatică în perspectiva ”misiunilor imperiale” ale Rusiei și de investigare conspirativă directă, de jalonare confidențială a spațiului vizat și de stabilire a focarelor de iradiere subversivă de mare anvergură. În 1917, toate planurile erau gata pentru încercuirea Tibetului de către Rusia și preluarea sa sub protectorat imperial rusesc. Trebuie să cădem de acord, domnia lui Nicolai II marcase întoarcerea Rusiei către Asia, către Asia Mysteriosa, efortul mistic al ”Împăratului Pacificului” înspre inima vie a acesteia din urmă impunându-se asupra oricăror altor preocupări profunde ale regimului. Din această perspectivă încă confidențială, dar a cărei contra-iluminare va face să iasă la iveală multe lucruri, multe situații inedite, războiul pe care Rusia tocmai îl pierdea în fața Japoniei – această nuntă de fier și de foc, care continuă subteran – capătă o cu totul altă semnificație, din care orice semnificație negativă dispare. O semnificație de sacrificiu și liturgică, urmând dimensiunea profetică vie, asigurată în și prin sânge,  comuniunea celor două părți în joc, partea rusă și partea japoneză, în moarte și prin depășirea morții făcând, în dimensiunea invizibilului, încercarea inițiatică comună ce deschide calea spre o altă stare de comuniune eroică, sanctificantă, imperială în sensul cel mai ontologic al termenului.

O mărturie a lui  Karl Haushofer 

Astfel, Karl Haushofer nu s-a înșelat deloc atunci când, într-un text vizionar de o valoare inestimabilă, ce datează din 1940, text tipărit, dar nedifuzat, intitulat Blocul continental Europa Centrală – Eurasia – Japonia, încerca să stabilească adevăratul sens al ceremoniilor funebre ruso-japoneze care, în perioada de dinainte de războiul dintre anii 1929-1945, celebrau liturgic ridicarea trupurilor combatanților căzuți în cele cinci luni de confruntări ucigașe care au adus față în față în Mongolia forțele de intervenție sovietice și japoneze.

Vezi și  ”Pacea în Eurasia. Posibila contribuție a bisericilor ortodoxe”

Karl Haushofer : „Atunci, cele două părți combatante au primit în același timp, una de la Moscova, cealaltă de la Tokyo, ordinul de a înceta lupta. Toate acestea s-au petrecut în cadrul unei scene grandioase, în timpul căreia, într-un mod cu adevărat japonez, a fost celebrată o ceremonie mortuară comună pentru sufletele  luptătorilor morți pe front în zona contestată anterior; în ciuda caracterului religios al ceremoniei și deși nu i-a fost ușor deloc, din punct de vedere ideologic, generalul sovietic Potapov a asistat la ceremonie cu o ținută perfectă.  Aceste festivități, așa cum le organizau japonezii, au o considerabilă importanță psihologică. În fruntea trupelor care, cu steagurile fluturând, înaintează pe terenul unde se află altarul, un general în vârstă se îndreaptă spre altarul morților.  Orice japonez este ferm convins că sufletele războinicilor morți sunt cu adevărat prezente în jurul acelui altar pentru a asculta mesajul împăratului.

Faptul de a fi asistat într-o manieră impecabilă la această foarte lungă ceremonie constituie o mărturie care onorează remarcabila capacitate de adaptare a generalului sovietic și a ofițerilor săi. Și deoarece este exclus să te întorci cu spatele la sufletele celor morți, toți participanții la ceremonie au trebuit să parcurgă, cu fața întoarsă către altar, o lungă distanță mergând înapoi. Ar fi un sacrilegiu să te întorci cu spatele la spiritele înaintașilor, despre care se crede că sunt prezenți. Această ceremonie, pătrunsă de o religiozitate absolută, reprezintă din punctul de vedere al psihologiei popoarelor ceva foarte interesant și convingător; ea i-a impresionat profund pe cei care, bogați în experiențe nenumărate culese din lumea întreagă, erau autorizați să asiste la o astfel de ceremonie și care își puteau zice: iată un popor întreg care crede cu tărie în migrația sufletelor. El crede că omul, în scurta sa existență terestră, prin acțiuni pline de merite în folosul patriei, poate dobândi un loc cât mai înalt în lumea de dincolo, și că, în caz de slăbiciune, poate să cadă. Sentimentul că, exceptând câțiva liber-cugetători care tind să-și ascundă impresiile personale, un popor întreg este animat cu ardoare de această convingere, dă acestui popor o forță, o coeziune și o înclinație către sacrificiu enormă.”

Ultimul cuvânt, ”apariția salvatorului din urmă” 

Soarta Europei și soarta actuală a lumii depind de Rusia, de redresarea finală a Rusiei. O redresare care are sensul și importanța unei veritabile renașteri, a unei reîntoarceri la ființa sa anterioară, la predestinarea sa originală, la misiunea imperială eshatologică ultimă, care poate astfel să dea impulsul decisiv mișcării revoluționare a integrării politico-istorice totale a Europei de întindere continentală eurasiatică. Mișcare revoluționară care doar ea va fi capabilă să schimbe, astăzi, fața lumii, să oprească mersul înainte al istoriei mondiale către criza finală, ireversibilă, către dezumanizarea totală și dictatura totalitară a neființei, către Anti-Imperiul Sfârșitului, atunci când va fi chemată să se manifeste atotputernicia ”Tainei Fărădelegii”.

Am văzut care este mănunchiul de condiții necesare redresării salvatoare a Rusiei. Dar nu am vorbit încă de cea mai importantă dintre ele, de care depinde tot restul, adică apariția ”omului celui mai mare destin”, a ”salvatorului de sfârșit”. Deoarece exact ”apariția” acestuia va însemna acceptarea Divinei Providențe cu privire la redresarea abisală a Rusiei și cu privire la misiunea salvatoare finală cu care va fi astfel însărcinată.

Astfel, ”apariția salvatorului final” va vesti că va fi sosit ceasul, că răsturnarea situației actuale este deja pe cale să aibă loc. Fiindcă asta va începe mai întâi în taină, pentru ca apoi să iasă la lumină. 

Traducere de Ruxandra Iordache

 

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , ,

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *