Jean Parvulesco: Semnificația supraistorică a masacrării ultimilor Romanovi (2)

08:39, 21 august 2017 | Opinii | 1959 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:
Adresa scurtă: http://flux.md/9Lmpt

Extincția familiei Romanovilor corespundea unui ”obiectiv precis” 

După șaptezeci de ani de teroare comunistă în interior și de război politic revoluționar fără răgaz în exterior, după prăbușirea neașteptată – și aceasta foarte misterioasă – a Uniunii Sovietice și a conspirației mondiale permanente a comunismului, faptul că Rusia, în realitatea sa proprie, a rămas aceeași, în termeni de conștiință geopolitică a propriului destin și la nivelul istoriei mondiale în desfășurare, este un fel de miracol, coșmarul comunist apărând de acum înainte ca un episod din ce în ce mai puțin inteligibil, inutil și în mod funciar pervers, ce aparține unui loc de pe cealaltă lume, de dincolo de realitate, de dincolo de istorie, lipsit de orice semnificație inteligibilă în ansamblul istoriei ce se derulează în prezent.

Deoarece geopolitica, proiecție vitală a ființei, va triumfa întotdeauna asupra alienărilor aberante pe care neființa și puterile ei de intervenție, de subversiune activă și secretă încearcă, până la urmă, să le impună istoriei, ”marii istorii”. Istoria se lasă uneori alienată. Geopolitica, niciodată.

Genocidul halucinant al poporului rus, inaugurat și cumva anunțat de masacrarea lui Nicolai II și a familiei sale, devine astfel, în cele din urmă, imensul holocaust sfânt, prin care poporul rus a reușit să conjure forțele haosului și ale neantului, care, venite – chemate, invocate, convocate – din exteriorul Rusiei și deopotrivă din exteriorul acestei lumi, putuseră să instaleze subversiv în sânul său – așa cum se făcuse deja, la un alt nivel, poate, cum tocmai am spus, în Marea Britanie după asasinarea lui Charles I, în secolul XVII – pentru a-l duce spre pierzanie și pentru a face tot ce trebuie pentru ca lumea întreagă să se piardă. Dar planul a eșuat: e ceva mai puternic decât protocolul realizat de instanțele de acțiune subversivă exterioare acestei lumi și istoriei sale, de către artizanii nevăzuții ai acestui plan ascuns, și acum nu va întârzia să vină cel mai mare șoc, și acesta va mătura totul, irevocabil, pentru a se face dreptate și pentru ca ființa și viața să-și recapete drepturile ontologic suverane, așa încât să se poată produce un alt început istoric. Dacă prin Rusia totul era cât pe ce să se piardă, tot prin Rusia totul va fi chemat la o nouă viață după ce tenebrele de acum se vor fi spulberat.

Exact în această perspectivă apocaliptică și justițiară este potrivit să așezăm misterul masacrării comuniste a Împăratului Nicolai II și a celor de un sânge cu el, ultimii din neamul imperial rusesc. Mister? Ce mister? Totul este aparent clar în asta, clare sunt chiar și faptele de acum întru totul cunoscute – sau care au fost în așa fel aranjate încât să fim obligați să le consideram clare – privind masacrul comis în noaptea de 16 spre 17 iulie 1918 în subsolul ”casei cu destinație specială” de la Ekaterinburg. Or, din câte se pare, nimic nu e mai puțin sigur.

Așa că trebuie făcute dezvăluiri, și ele vor fi făcute, cu privire la implicațiile abisale ce clarifică printr-o lumină spectrală, infinit tulburătoare, totalitatea angajamentelor care au condus la realizarea încrâncenată, atentă și concertată, a planurilor de lichidare a familiei imperiale ruse, în ultimul său nucleu regal, dar și până la perpetuarea unor legături de sânge directe sau aparent semnificative. Dezvăluiri destinate să schimbe total unghiul din care trebuie văzute faptele de cruzime ce au însângerat pentru totdeauna – dincolo de spațiu, dincolo de timp – zidurile misterioasei case Ipatiev, la Ekaterinburg.

Pierre Lorrain, în L’assassinat de Nicolas II, Editura Fleuve Noir, Paris, 1994: ”La 18 iulie, a doua zi după drama de la Ekaterinburg, la Alapaievsk, marea ducesă Ella (Elizaveta Feodorovna – n.tr.), sora împărătesei, marele duce Serghei Mihailovici, și prinții Ivan, Constantin și Igor, trei din fiii marelui duce Constantin, au fost asasinați într-un mod oribil, fiind aruncați de vii într-un puț unde au fost aruncate câteva grenade. Nu au murit toți pe loc. Agonia supraviețuitorilor a durat câteva zile.”

Vezi și  Juncker: Washingtonul să nu dicteze relația noastră cu Rusia

Or, așa cum bine spune Pierre Lorrain, exterminarea casei imperiale corespundea unui obiectiv precis.

Înfricoșător semn, casa inginerului Nicolai Ipatiev, la Ekaterinburg, rechiziționată și transformată, la ordinul lui V.I. Lenin, în ”casă cu destinație specială” – și am văzut care era această destinație specială, lichidarea la fața locului, și sfârșitul considerat definitiv, al dinastiei Romanov, prin eliminarea fizică a ultimilor reprezentanți regali – purta același nume, și nu era oare un proiect făcut, în mod secret simbolic, că o altă casă Ipatiev, în 1613, adăpostise nașterea dinastiei Romanov?

Într-adevăr, la Mânăstirea Ipatiev, la Kostroma – oraș așezat în apropiere de confluența dintre Kostroma și Volga – Mihail Feodorovici Romanov a fost uns, în 1613, Împărat al tuturor Rusiilor.

Or, fapt demn de arătat, doar cu cinci ani înainte de evenimentele sângeroase care au avut loc în ”casa cu destinație specială” de la Ekaterinburg, între zidurile casei Ipatiev, n-au participat oare, Împăratul Nicolai II și toată familia imperială, la Mânăstirea Ipatiev, la Kostroma, la ceremoniile solemne dedicate celebrării a trei sute de ani de la nașterea dinastiei Romanov?

Dar lucrurile se precipită. Din Tobolsk, Împăratul Nicolai II și Împărăteasa Alexandra Feodorovna, deja prizonieri, au ajuns la Ekaterinburg, fiind conduși imediat la ”casa cu destinație specială”, la 30 aprilie 1918. O lună mai târziu, veneau aici și țareviciul Alexei, și cele patru mari ducese Olga, Tatiana, Maria și Anastasia în vârstă de douăzeci și doi, douăzeci și unu, nouăsprezece și șaptesprezece ani. Familia imperială era însoțită de doctorul Botkin și de trei persoane de serviciu (Trupp, valet al Împăratului, Demidova, camerista Împărătesei, Haritonov, bucătar).

Prințul Vasili Dolgoruki, adjutantul Împăratului, nu a fost dus la ”casa cu destinație specială”. Separat de grupul familiei imperiale la sosirea în gara din Ekaterinburg, a fost condus de cekistul Grigori Nikulin în afara orașului și ucis cu un glonte solbozit în ceafă. Alte persoane din familia imperială vor fi ulterior lichidate în mod similar.

Dispozitivul operativ special instalat personal, sub acoperire, de V.I. Lenin, îi integra chiar la Moscova, pe Iacob Sverdlov, Președinte al Comitetului Executiv al Sovietelor și agentul secret de legătură Alexei Akimov, atașat pe lângă V.I. Lenin la Kremlin. La fața locului, la Ekaterinburg, grupul de supraveghere permanentă afectat gărzii familiei imperiale cazate în casa Ipatiev era compus din comisarul militar al Uralului și membru al Prezidiului bolșevic din regiunea Isaia Goloșcekin, alias „Filip”, Iacob Iurovski, șef adjunct al CEKA Ural și comandant al ”casei cu destinație specială”, Piotr Ermakov, comisar militar al orașului Ekaterinburg, precum și cekiștii de bază Mihail Medvedev, Serghei Liuhanov, Grigori Nikulin, Pavel Medvedev și Aleksei Kabanov (acesta din urmă fost gardian apropiat al Împăratului). Alți opt cekiști făceau parte din plutonul de execuție, dintre care șase dezertori străini, așa-numiții ”letoni” (între care, se afirmă persistent, Imre Nagy, viitor prim-ministru al Ungariei comuniste de după războiul din 1945, el însuși fiind executat după revolta anti-sovietică din 1956).

Nouă din victime au fost aruncare într-un puț de mină dezafectat, în locul numit Patru Frați, și apoi, mutilați cu acid, îngropați într-un loc mlăștinos, acoperiți cu traverse de cale ferată. Separați de grup, Țareviciul Alexei și una din marile ducese – fără îndoială, Anastasia – au fost incinerați, iar cenușa le-a fost aruncată în noroi.

A fost, pe de altă parte, cu grijă ascuns faptul că, în noaptea fatală, cele patru ducese au fost, vii fiind, violate de ucigașii lor, și că, odată moarte, rămășițele lor au suferit mutilări specifice. Profanări deosebit de bestiale și foarte savante în același timp, care, dincolo de caracterul lor de obscenitate criminală, aveau și o evidentă dimensiune ritualică ce implica instrucțiuni directe, dacă nu la fața locului, din umbră, de la un responsabil necromantic superior, cu dedublare inumană și în mod sigur antiuman. Nu îndrăznim să ne imaginăm ce s-a petrecut acolo, în fapt, în acea noapte.  Redutabile invocații cosmice negre, ale celor ce au venit.

Raportul asupra masacrării familiei imperiale a ajuns la Moscova în seara de 17 iulie, iar V.I. Lenin a fost direct informat, imediat, la Kremlin, în plin Consiliu de Miniștri, pe care l-a întrerupt preț de câteva clipe pentru ca Iacob Sverdlov să poată anunța pe scurt vestea. Apoi, V.I. Lenin a cerut să se reia imediat firul lucrărilor – cu privire la vaccinările în școală în regiunea Moscova – ca și cum vestea despre lichidarea fizică a Împăratului nu însemna nimic, soarta familiei sale rămânând încă ascunsă.

Vezi și  România și Rusia se vor confrunta în Cecenia

În timp ce, în fapt, pentru V.I. Lenin era vorba de însuși momentul de realizare supremă. Despre marea sa misiune necromantică subterană, despre toată viața sa de Marut, de mort-viu locuit de o entitate ocultă, de acel ceva pentru care el însuși a primit o anume misiune, retras dintre vii, plonjat în misterul seriei de metamorfoze abisale care să-l facă să devină progresiv ceva din ce în ce mai non-uman, o entitate ce își are centrul de gravitate într-o realitate exterioară acestei lumi, direct dependentă de Superiorii Din Afară.

Puterile nocturne, absolut de nemărturisit, interzise oricărei citări discursive, care conduc lumea și istoria prin înlănțuirile neîntrerupte ale super-compensațiilor criminale, din care, în mod misterios, ceva ajunge totuși să transpară la suprafața uneori subțiată a lucrurilor, nu au încetat să facă așa încât întreg oprobiul imensei criminologii comuniste să se concentreze asupra persoanei – asupra personajului – lui I. V. Stalin și doar asupra lui, totul fiind făcut pentru a promova mitologia imbecilă, scabroasă și diversionistă a ”integrității”, a ”purității” revoluționare a lui V.I. Lenin, în timp ce chiar acesta din urmă a constituit – și mai constituie încă, fără îndoială, pentru mult timp – polul infernal suprem al giganticei ascensiuni a tenebrelor în acțiune, ”scoarțe moarte”, qlippothce se strecoară în lume prin revoluția comunistă sovietică, prin aparatele sale de subversiune mondială și dublurile lor în dimensiunea invizibilă. Deoarece la acest nivel nimic nu există decât prin dedublarea în invizibil.

Este deci timpul ca V.I. Lenin să fie demascat definitiv ca înalt inițiat a anumitor instanțe negative, fundamental infernale, supra-istorice, non-umane și în mod suprem anti-umane, exterioare acestei lumi, dar îndemnate să acționeze în ea prin grupuri de devianți ontologici, despre care doar P. H. Lovecraft este poate singurul care a dat astăzi o imagine, fie ea prea puțin potrivită, și mai mult decât atât.

Mort-viu, cadavru însuflețit de prezența efectivă în el a unei entități oculte, antiumane, tributară doar demonologiei active, V.I. Lenin a condus prin delegare infernală secretă prăbușirea finală a istoriei occidentale și europene, atacată în măduva ei vie, și aceasta în timpul decadei decisive ce a precedat propria sa moarte prin slăbirea neprevăzută, prematură, a corpului său – a corpului pe care îl avea la dispoziție – și care, în cele din urmă, nu mai era decât un stârv în descompunere, prea solicitat, din interior, de puseurile exorbitante ale forțelor care îl tranzitau.

Un anume Clémenceau Georges, un fel de politician francez, devenise celebru, la timpul său, declarând de la tribuna Palatului Bourbon că Revoluția e un bloc. Or, nu trebuie să răspundem că și Contra-Revoluția e un bloc? Un bloc ce va rămâne în picioare atât timp cât va persista dominația secretă și amenințările permanente ale vastei conspirații revoluționare în acțiune din 1789?

Vezi și  Jean Claude Manifacier: 100 de ani de la lovitura de stat bolșevică

În această privință, să ne amintim că în La cabane dans les vignes, Ernst Jünger relatează că, în ziua atacului Japoniei la Pearl Harbour, Ambasadorul Japoniei la Roma s-a dus special la Prof. Johan von Leers – Johan von Leers, genialul animator al redacției revistei Nordische Welt și al anumitor alte instanțe metapolitice superioare, dar secrete, care se afla atunci la Roma – pentru a-i aduce, personal, ”marea veste”, și găsise, pentru a o face, această formulare absolut fulgurantă: Este revanșa pentru 1789!

Deoarece tot ce facem noi ceilalți, cei ai fidelității, ai continuității contra-revoluționare neîntrerupte, nu este, în realitate, decât revanșa față de 1789. Și tot ceea ce face inamicul ontologic al ceea ce noi nu vrem să înceteze a fi, își găsește modelul ardent și chiar substanța în dezlănțuirile de tenebre sângeroase din 1789.

Astfel, nu e chiar așa surprinzător a dovedi că identitatea procedurilor subversive cele mai criminale și mai ticăloase, proceduri de denigrare mincinoasă, de destituire morală înșelătoare, nerușinată, a victimelor lăsate pradă măcelului revoluționar, înjosirea și injuriile adresate Reginei Maria Antoaneta, reies la suprafață și corespund – practic fiind aceleași, până la reluarea chiar a acelorași expresii, cuvinte murdare și care murdăresc, a aceluiași suflu de demență inferioară, bestială, subumană – celor ce i-au fost aruncate în față împărătesei Alexandra Feodorovna în momentul spectaculoasei sale ucideri, năucitor moment – și mult timp după aceea fără de egal în ce privește degradarea, negarea inconștientă, exaltată și murdară a însăși naturii umane. Putem recunoaște aici semnătura sângeroasă a unei gheare monstruoase, care nu e din această lume.

Și una și alta – Regina Maria-Antoaneta și Împărăteasa Alexandra Feodorovna – fuseseră numite, înainte de toate, ”străina” și ”nemțoaica”, acuzate, și una, și alta, de înaltă trădare, care ar fi niște vândute, acționând subteran în serviciul ”Germaniei”. Folosirea consecventă, încrâncenată, obsesivă a unui proces de supra-culpabilizare de ordin sexual, împinsă din ce în ce mai departe, va merge, în ambele cazuri, până la ultimele josnicii de neexprimat ale oprobiului și ale mizeriei concertate. Regina Maria-Antoaneta a fost acuzată – pe baza unor mărturii false, de care nu ne putem aminti decât cu mare dezgust – că a avut relații sordide cu Delfinul, ea însăși și cumnata ei, împreună, și că l-a îndepărtat de la calea cea bună și că, de mai multe ori, ”l-a masturbat până la epuizare”, iar împărăteasa Alexandra Feodorovna a fost acuzată în aceiași termeni. Tot așa, dacă nu chiar mai mult, s-a spus, prin înscrisuri fabricate și prin mărturii de pe la colțuri că a exercitat aceleași acte criminale și asupra persoanei Țareviciului Alexei, ea însăși, dar și Marile Ducese, și că le-a forțat pe acestea din urmă să se supună la asalturile lui Rasputin. Că ”s-a îmbăiat în sânge proaspăt” însoțită de Virubova, orgii complexe și nebunești, înspăimântătoare, la care Marile Ducese ar fi fost forțate fără încetare să participe. ”Inconștientul popular” s-a dezlănțuit într-adevăr până la demența totală, pentru a completa și chiar ”a justifica” supliciul și violurile, profanările nebunești pe care le-au îndurat Marile Ducese, a căror îngerească frumusețe naturală, a căror fragedă tinerețe, puritate, verticalitate a sufletului și onoare imperială intactă acționau asupra josniciei suboamenilor ca un foc ce îi excita insuportabil, cerând ruperea imediată a tuturor reținerilor, a ultimelor diguri, lăsând cale liberă izbucnirilor, poftelor psiho-patologice celor mai de neconceput, a ultimelor revărsări infernale. În acea noapte a apărut Steaua Roșie.

Traducere de Ruxandra Iordache

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , , , ,

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *