În atenția bibliomanilor, care nu doar au pasiunea lecturii, ci și pe cea a selectării cărților de valoare

05:27, 29 noiembrie 2017 | Opinii | 620 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:
Adresa scurtă: http://flux.md/nhd4y

În ajunul lansării unei noi cărți a lui Iurie Roșca, eveniment care va avea loc vineri, 1 decembrie, ora 15.00, în sala de conferințe a hotelului Joly Allon (str. Maria Ciborari 37, Chișinău), la care sunt așteptați toți doritorii, publicăm prefața autorului la acest volum. 

La un secol de la marea prăbușire

     (Prefață la cartea ”Conspirația demonilor roșii. Interviuri”)

În Micile poeme în proză” ale lui Baudelaire poate fi citită fraza cea mai profundă pe care a scris-o un om modern despre satana: ”Cea mai frumoasă șiretenie a diavolului constă în a ne convinge că el nu există”. (Denis de Rougemont, ”Partea diavolului”, București, Anastasia, 1994)

Acest volum este rodul frământărilor mele de o viață. Fiind format din copilărie în spirit anticomunist, la început din mărturisirile bunicii Alexandra, care ne povestea cu voce șoptită, în timp ce părinții erau la serviciu, despre ororile îndurate odată cu rostogolirea bolșevismului peste universul tradițional al satelor noastre, mi-am asumat încă din prima tinerețe până-n adâncurile sufletului această fractură istorică fatală. Însă până la înțelegerea profundă a fenomenului comunismului, ca și până la depășirea confuziei dintre lovitura de stat bolșevică și destinele Rusiei, s-au scurs câteva decenii. Cărțile adunate din zeci de librării de prin capitalele lumii, unde mi-a fost dat să ajung, în română, rusă, engleză și franceză, ca și dialogurile cu un șir impresionant de oameni din diverse locuri, mi-au întregit substanțial înțelegerea asupra originilor istorice, a cauzelor primare, a mizelor și efectelor “experimentului sovietic”.

Acum un secol poporul rus a fost prima victimă a bolșevismului, tot astfel cum astăzi poporul american este prima victimă a globalismului. Iată poate una dintre cele mai importante lecții pe care merită să o însușim.

La începutul acestui an, când se împlinesc o sută de ani de la acele fatidice evenimente, am inițiat acest șir de interviuri cu intelectuali de marcă din diverse țări, fiind ghidat de gândul de a contribui la limpezirea unei teme care încă marchează profund nu doar spațiul ex-comunist, ci și omenirea în ansamblu.  Tema mi s-a părut cu atât mai actuală, cu cât spațiul public este dominat de tot felul de aproximări, falsuri și manipulări ce țin de subiectul în cauză. Și asta mai ales pe fundalul afirmării agresive, totalitare și omniprezente a virusului liberal, care s-a dovedit a fi infinit mai nociv decât cel comunist.

La ora actuală stânga occidentală nu mai e preocupată de promovarea dogmelor marxiste, nici de exaltarea figurii lui Ulianov (Lenin), ci în special de drepturile animalelor, promovarea agendei LGBT, transumanism și servirea intereselor oligarhiei globale. Uniformizarea gândirii pe calapodul “corectitudinii politice” a șters orice diferență dintre partidele dominante, stânga și dreapta care fac parte din Sistem devenind niște frați siamezi, iar simulacrul ca trăsătură emblematică a postmodernității a marginalizat spiritul critic și gândirea politică profundă. În schimb stânga tradițională, de factură socialistă și chiar neomarxistă, a devenit complementară și compatibilă cu dreapta tradițională și conservatoare, ambele curente de gândire și de acțiune politică regăsindu-se încadrate în critica ireconciliabilă a globalismului neoliberal și a capitalismului financiar. ”Momentul populist” (Alain de Benoist) reprezintă reacția firească a popoarelor, exprimată atât de stânga autentică, cât și de dreapta adevărată, contra ”imperiului răului”, asociat cu SUA și totuși extrateritorial, chiar dacă anume această hiperputere este utilizată de ”stăpânii banilor” în scopul înrobirii întregii lumi. ”Occidentul global” ca expresie ideologică își trage originea direct din troțkism. Iar afirmarea plenară a adevărului în spațiul dominat de ”Occidentul” atlantist, talasocratic, materialist și deci antihristic devine nu mai puțin dificilă decât a fost sub regimul sovietic. Sau, așa cum s-a exprimat Aleksandr Soljenițîn, citat de scriitorul francez Phillipe de Villiers, ”Disidenții au fost în Est, iar acum ei trebuie să treacă în Vest”. Comisarii de la Bruxelles i-au succedat pe pantă dulce pe comisarii bolșevici, iar centrala ”partidului unic” s-a mutat cu succes le la Moscova la Washington. Directivele și ”indicațiile prețioase” de pe vremea imperiului sovietic s-au regăsit perfect în ”Ministerul Adevărului” orwellian reprezentat de imperiul american global.

Adică, rezistența față de regimul dominant necesită nu mai puțin curaj decât pe vremea comunismului, iar ”samizdatul” de ieri, astăzi capătă forma ”presei de alternativă”, din ce în ce mai influente pe Internet. Același Phillipe de Villiers, inspirat de marele disident sovietic și conștiință profetică Aleksandr Soljenițîn, spune: ”După zidul de la Berlin, în curând, va urma căderea Zidului de la Maastricht”. Sau, așa cum se exprimă un alt francez de un calibru intelectual cu totul remarcabil, eseistul și scriitorul Herve Juvin, ”Zidul de Vest încă n-a căzut”. Și asta spre deosebire de Zidul de Est. Dar căderea lui este iminentă. După care trebuie să urmeze restabilirea unității continentale eurasiatice, blocată pentru moment de urmașii direcți ai finanțatorilor din umbră ai revoluției bolșevice (A se vedea în acest sens și cartea lui Antony Sutton „Wall-Street și Revoluția Bolșevică”, București, editura Anacronic, 2017). Tocmai de aceea pentru a înțelege în profunzime ce (ni) se întâmplă astăzi, este nevoie să pătrundem până la capăt ce (ni) s-a întâmplat acum un secol.

Uniunea Sovietică a dispărut definitiv. Însă lumea n-a devenit nici mai stabilă, nici mai prosperă, nici mai dreaptă. Iluziile nutrite după căderea URSS de către fostele popoare dominate de comunism s-au spulberat definitiv. Societățile de azi se află în căutarea unor soluții filosofice, politice și economice în stare să pună capăt dominației planetare a plutocrației, care devastează totul în cale: civilizații, religii, popoare, state, amenințând însăși specia umană cu o catastrofă finală. Iar în momentele de maximă tensiune istorică, instinctul autoconservării colective, ca și nevoia de recuperare a sensurilor profunde ale existenței umane, reclamă reevaluarea trecutului, care să permită o justă apreciere a prezentului și o proiecție matură asupra viitorului. Evident, o astfel de suprasarcină nu poate fi onorată fără înțelegerea sensurilor profunde ale rupturii abisale, ce s-a produs odată cu revoluția bolșevică.

Răspunsurile date de către interlocutorii mei sunt diverse, uneori controversate, alteori discutabile, iar pe alocuri poate de-a dreptul șocante. Nu neapărat toate aprecierile coincid cu opinia subsemnatului. Nici nu era cazul. Sarcina mea de gazetar și de editor era să le pun la dispoziția cititorului, invitându-l să mediteze, să caute propriile răspunsuri la aceste întrebări.

Am găsit potrivit să adăugăm la sfârșitul acestei culegeri un fragment din capitolul „Perorație”, preluat din cartea scriitorului francez de origine rusă Vladimir Volkoff  ”Treimea Răului” (București, Anastasia, 1991), un capitol din cartea gânditorului francez de origine română Jean Parvulesco “Vladimir Putin și Eurasia” (Chișinău, Universitatea Populară, 2017), care poartă titlul “Semnificația supraistorică a masacrului asupra ultimilor Romanovi”, un text semnat de cel mai important gânditor român al momentului, sociologul și geopoliticianul român Ilie Bădescu, preluat din volumul “Noopolitica războiului nevăzut” (Bucuresti, ed. Mica Valahie, 2017), un studiu semnat de scriitorul și publicistul francez Jean-Michel Vernochet, ”Mitul sângeros al Revoluției din Octombrie 1917”, trei articole ale filosofului ortodox rus Aleksandr Dughin, texte preluate din seria de emisiuni ”Directiva lui Dughin”, apărute în volumul “Destin Eurasianist” (Chișinău, Universitatea Populară, București, editura “Mica Valahie”, 2017), precum și eseul semnat de Marion Sigaut, istoric de la Paris, ”Prăbușirea Franței ca preludiu al prăbușirii Rusiei”. Ele întregesc în mod substanțial tabloul acelor ani de o încărcătură mistică cu totul aparte.

În 2018, mai exact în noaptea fatală de 17-18 iulie, se va împlini exact un secol de la masacrarea ritualică a Împăratului Nicolai II, a familiei și suitei Sale. Iată un prilej să revenim la sensurile transistorice, abisale, funeste ale regicidului comis de autorii oculți ai Revoluției zis franceze, ca și asupra decapitării unui imperiu ortodox de către servanții Puterii Întunericului, ai Tainei Fărădelegii, ascunși în spatele bolșevicilor. Iată un prilej de a rediscuta sensurile absconse ale conceptului de republică, cea care e asasinul puterii sacre, cea care a inversat sursa puterii, aceasta nemaiprovenind ”de sus în jos”, ci de ”jos în sus”, de la ”poporul suveran”, căruia i s-a spus că anume el al fi substitutul Suveranului. Democrația de masa, pluripartitismul, individualismul ce a întronat antropolatria  (”omul ca măsură a tuturor lucrurilor”), economismul, progresismul, drepturile omului – iată doar câteva noțiuni care necesită o analiză critică profundă, toate acestea avându-și originea în cele două revoluții-complot împotriva Franței și împotriva Rusiei.

Rusia și-a revenit în mare măsură din coșmarul comunist. Franța încă n-a ieșit din vraja paralizantă a iacobinismului. Rușii nu mai mărșăluiesc falnic la 7 noiembrie, cântând Internaționala de ziua loviturii de stat din 1917, iar francezii încă mențin ziua de 14 iulie („căderea Bastiliei” în 1789) drept Zi Națională și  “Marseilleza” drept Imn Național, pe care îl intonează falnic până și dreapta pretins anti-Sistem la întrunirile publice.  Astfel încât dacă virusul comunist și-a pierdut nocivitatea aproape cu desăvârșire, virusul iacobin, liberal, capitalist încă face ravagii.

Rusia a renăscut din cenușa anului 1917. Ortodoxia a reînviat. După căderea din 1991, Statul Rus a redevenit o putere mondială de prim rang. Și totuși magia conspiratorilor de acum un veac încă își mai face efectul, de vreme ce o înfiorătoare paralizie spirituală face posibilă invocarea unor pretexte de oportunitate politică pentru amânarea la nesfârșit a înhumării mumiei celui mai păcătos și mai sângeros om al secolului trecut, Vladimir Ulianov (Lenin). Oare să aibă dreptate Patriarhul Georgiei, Ilia al II-lea, care îi mărturisea lui Levan Vasadze că păcatele acestui om sunt atât de teribile, încât Dumnezeu încă nu îngăduie ca trupul lui să fie predat țărânei?

Iurie Roșca