Iliberalism, democrație și valori: mit și realitate

13:28, 30 martie 2018 | Opinii | 408 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Democrația, statul de drept și libertățile fundamentale sunt valori primordiale în care credem și pe care le promovăm.

Se scrie și se argumentează tot mai insistent, mai ales de către elita politică și intelectuală de stânga, că „iliberalismul” este o amenințare la adresa democrației și drepturilor fundamentale. Aceeași temă apare des și în România. Subiectul „iliberalismului” este vast și deseori menționat în mass media României. Când se vorbește despre „iliberalism” conotațiile sunt mereu negative, iar eticheta „iliberalism” e de obicei aplicată cetățenilor, mișcărilor, ori grupurile sociale și politice care dezangrenează cu politica elitei politice din Europa. În plus, în mass media românească se difuzează un termen adițional, acela al „statului paralel”. Termenii aceștia sunt în general folosiți în contextul aceluiași comentariu narativ și atât de des încât ne întrebăm, de la o vreme, dacă cei care folosesc acești termeni înțeleg când,  cum și unde au apărut, ce, de fapt înseamnă ei, dar mai ales dacă publicul poate să discearnă înțelesul lor. Ne-am gândit deci că ar fi potrivit, având în vedere haosul politic și terminologic cu care Europa se confruntă și pe care mass media îl promovează, să discutăm acest subiect, să încercăm să îl explicăm pe înțelesul tuturor,  și să vedem cum el este legat de valorile pe care noi le promovăm.

Ce este iliberalismul?

Nu se știe cert cine și când a desemnat pentru prima dată termenul de „iliberalism”, și nici o definiție exactă a lui nu există. În general, „iliberalismul” este o nemulțumire generala a cetățenilor față de democrație, nu în democrație ca sistem politic, ci felul în care democrația este practicată de cei ajunși la putere. Cetățenii de rând se întreabă dacă voturile lor mai au vreun rost, dacă ei ca și cetățeni mai contează, dacă opiniile ori pozițiile lor sunt luate în considerare de factorii politici și forțele decizionale, ori dacă agenda și obiectivele cetățenilor de rând sunt cât de cât luate în serios de cei pe care tot la câțiva ani ei îi propulsează în parlament ori în funcția executivă supremă a țării. În timp, intelectualii și politologii au depistat nemulțumirile cetățenilor și au căutat să le explice în jurnale de specialitate ori cărți. Unul dintre primii autori care a examinat și explicat „iliberalismul” a fost Fareed Zakaria, autor al cărții, publicate în 2007, The Future of Freedom: Illiberal Democracy at Home and Abroad („Viitorul libertății: democrația iliberală la nivel național și internațional”) În 2016 Jason Brennan a publicat Against Democracy („Împotriva democrației”) și, tot în 2016, influentul editorial The Problem with our Government is Democracy („Problema cu guvernul nostru este democrația”) în Washington Post. Iar unul din cele mai influente comentarii recente privind iliberalismul a fost publicat în ianuarie 2017 de William Galston „The Growing Threat of Illiberal Democracy”  („Amenințarea crescândă a democrației iliberale”) în Wall Street Journal.

O temă comună acestor comentarii și cărți este că amenințarea principală la adresa democrației este democrația însăși. În sensul că cetățenilor li se permite să voteze, dar ei votează greșit, punând în funcții și acordând legitimitate unor grupuri, partide, ori personalități politice care, în opinia elitei intelectuale, sunt o presupusă amenințare pentru democrație. Democrațiile în care, conform opiniei pe care o are elita intelectuală, ajung la putere, prin votul cetățenilor, mișcări, partide, ori personalități de acest gen, sunt numite „illiberal democracies” sau „democrații iliberale”. Aproape în unison, comentatorii care discută subiectul deplâng faptul că „maselor le lipsește înțelepciunea” ori „discernământul electoral”. De exemplu, în ianuarie 2017 Galston afirma că „the most urgent threat to liberal democracy is not autocracy; it is illiberal democracy” („amenințarea imediată pentru democrația liberală nu este autocrația, dar democrația iliberală”)

Iliberalismul în Uniunea Europeană

Votul britanicilor pentru ieșirea din Uniunea Europeană din iunie 2016 a șocat Europa, iar discuțiile privind iliberalismul european s-au întețit. Votul lor, însă, a marcat începutul unei avalanșe. După aproape doi ani, Uniunea Europeană se confruntă cu un haos politic și o instabilitate politică fără precedent după atâția ani de pace. De obicei Europa a cunoscut instabilitatea politică doar ca urmare a unor evenimente majore, de exemplu războaie sau crize economice. Zguduirea și schimbarea politicii tradiționale în Europa se observă în prezent peste tot. Din când în când bursa valorilor scade drastic cu până la 2 sau 3 % într-o singură zi, iar experții discută dacă ne confruntăm cu un colaps al bursei ori cu o corecție. Comparația aceasta se potrivește cu politicile care sunt promovate în prezent în Europa, iar evenimentele politice din ultimii ani ne fac să ne întrebăm dacă ne confruntăm cu un colaps al politicilor și a democrației tradiționale sau este doar o corecție a modului care se presupune că este  distorsionat felul cum este practicată democrația pe continentul nostru.

Aceste nedumeriri sunt cu totul de înțeles dacă considerăm ceea ce se petrece în jurul nostru. Acum un an pentru prima dată în istoria Republicii Franceze, a fost ales un președinte care nu aparține nici unui partid politic. Acest fapt denotă, cel puțin în opinia celor îngrijorați de iliberalism, că democrația fondată pe partidele politice și alternarea, armonioasă, organizată și ordonată a partidelor politice la putere este pe cale de dispariție. Democrația bazata pe partide politice e în pericol și în Marea Britanie unde cetățenii sunt nemulțumiți de ambele partide politice. Brexitul a catapultat Marea Britanie într-un haos politic care a costat politic conservatorii mai mult ca laburiștii. Atât de mult, de fapt, încât the Tories (conservatorii) cunosc o micșorare fără precedent a numărului membrilor de partid. Se estimează că în prezent partidul conservator britanic nu are mai mult de 70.000 de membri. De fapt, conservatorii au și încetat să mai publice numărul membrilor partidului.

Situația e la fel de precara în Germania unde partidele tradiționale au suferit eșecuri decisive în alegerile din septembrie. Rămâne de văzut dacă eșecurile sunt reversibile ori ireversibile. Pentru moment, însă, ele par ireversibile. Se exemplu, conservatorii germani au obținut cel mai scăzut procent de voturi din perioada post-belică și socialiștii la fel. Disperată, Merkel a făcut alianță cu stânga politică ca să împiedice un partid de dreapta (Alternativa pentru Germania) să ajungă la guvernare. Cu adevărat bizar. Dar este și mai bizar că, în ciuda acestor manevre politice, declinul lui Merkel continuă, la fel ca și declinul socialiștilor germani. Conform sondajelor de opinie din februarie, socialiștii germani se află la 16% în sondajele de opinie, cu 4% mai jos ca în septembrie 2017, în timp ce Alternativa pentru Germania a crescut în sondajele de opinie la 16%, cu aproape 4% mai mult ca în septembrie 2017. Germania, de fapt, e un caz cu totul deosebit pentru că, pentru prima dată în istoria mișcării politice conservatoare din Germania conservatorii germani se află în mijlocul unui veritabil război civil. Conservatorii germani se decimează reciproc. Tot mai multe personalități proeminente conservatoare germane se pronunța împotriva lui Merkel, iar unii împotriva avortului și a deciziei ei de a legaliza căsătoriile homosexuale în Germania. De fapt, doar săptămâna trecută, conservatorii din Bavaria, cei mai influenți din mișcarea conservatoare germană, au abandonat un caz demarat de ei în instanță pentru anularea căsătoriilor homosexuale în Germania. Motivația lor a avut de a face cu pozițiile Bisericii Catolice privind căsătoria, un subiect care rămâne să fie examinat alta dată.

În Austria partidele politice încă sunt relevante, dar stânga pierde și este pe cale de dispariție. Iar ecologiștii nici măcar nu au reușit să obțină voturile necesare pentru a intra în parlament. În Ungaria socialiștii au devenit un partid practic irelevant, având nu mai mult de 8-9% in sondajele de opinie. Cehia a ales și ea un președinte conservator. În alegerile de la începutul lunii, italienii au respins și ei partidele politice, punând în parlament mișcări politice și cetățenești care minimalizează rolul partidelor politice.  În opinia unei jurnaliste italiene, Alessandra Bochi, voturile italienilor demonstrează că identitatea națională italiană, tradiția și religia sunt pilonii pe care ei vor să-și clădească viitorul. Acesta, zice ea, a fost mesajul pe care cetățenii Italiei l-au transmis clasei politice la recentele alegeri. În propriile ei cuvinte, „identity, tradition, and religion have new prominence in Italy after the recent election”. („Identitatea, tradiția si religia cunosc o proeminenta noua in Italia in urma alegerilor”) Noile partide și mișcări care au intrat în parlament sunt critice la adresa Uniunii Europene, se distanțează de Macron și viziunea lui, și insistă ca identitatea italiană să nu fie subminată de Uniunea Europeană. Unii dintre proaspeții aleși parlamentari punea în discuții chiar și necesitatea reducerii numărului de avorturi, demnitatea și dreptul la viață al copiilor nenăscuți, și fortificarea familiei naturale ca fundament al unei Italii suverane. În Spania se observă o situație similară unde în vârful sondajelor de opinie nu se află nici un partid politic tradițional ci mișcarea politica Ciudadanos.

Prăbușirea mesianismului european

Colapsul politicienilor mesianici europeni e și el evident. Înainte de Brexit, Uniunea Europeana era condusă nu de cetățeni, nici de statele membre, ci de troika constituită din Merkel, Cameron și Hollande. Acești trei decideau direcția Uniunii Europene și a asupra politicilor unionale, iar restul țărilor membre acceptau. Brexitul, însă, a pus capăt carierei politice a lui Cameron, iar Macron a pus capăt carierei politice a lui Hollande și a partidelor politice tradiționale franceze. Merkel a mai dăinuit pentru o vreme, după alegerile din septembrie comentatorii fiind confidenți ca axa Merkel-Macron, ori Paris – Berlin, va izbăvi Europa de populism și iliberalism. Dar nu a fost sa fie. Merkel a devenit aproape în întregime irelevanta politic la ea acasă, iar „viziunea” lui Macron se evaporează rapid. Nu se mai vorbește despre un tango Merkel-Macron. Steaua lui Macron pare să apună, iar presa occidentală î-i numește „viziunea” sa drept „creativitate destructivă”. Macron caută să-și extindă influența în alte țări pivot din Uniunea Europeană, dar fără succes. Mișcările și partidele politice din Italia nu-l iau în seamă, și în februarie Parlamentul European i-a respins sugestia listelor transnaționale la alegerile europarlamentare din 2019 pentru a umple locurile europarlamentarilor britanici. La fel, sugestia lui de a se desemna un ministru european al finanțelor a fost respinsă de Bruxelles. În plus, Olanda și Austria deja au atenționat Uniunea Europeană că nu vor accepta o eventuală platformă „Merkel-Macron” pentru restructurarea Uniunii Europene dacă ele nu vor fi consultate în prealabil.

Toate aceste convulsii politice europene dau de înțeles că cetățenii Uniunii Europene sunt nemulțumiți. Nu cu democrația în sine ci cu modul în care partidele politice, politicienii și elita politică europeană practică democrația. E de la sine de înțeles că problemele cu care se confruntă cetățenii Uniunii Europene astăzi nu au fost cauzate de ei ci de clasa politică, în special Merkel. Când Merkel a pronunțat faimoasa frază „putem” („we can”) în 2015, granițele Uniunii Europene au fost practic deschise migrației musulmane la o scara fără precedent. Fraza aceasta a afectat fiecare tara din Uniunea Europeana si a declanșat o reacție de nemulțumire în rândurile cetățenilor Europei. Politicienii, în cazul acesta, Merkel, fac gafe, iar țările membre și cetățenii lor sunt solicitați, în numele „solidarității unionale”, să le corecteze. Gafa lui Merkel, însă, nu poate fi trecută cu vederea. E ușor de observat că în ultimii 100 de ani totdeauna când Germania a intervenit în mod masiv în problemele Europei a cauzat dezastru și haos. În primul război mondial Germania a destabilizat Europa și a dus la instaurarea unui regim comunist în Rusia. A cauzat cea mai mare distrugere materială a Europei cunoscută până atunci. În al Doilea Război Mondial Germania a distrus din nou Europa, de la un capăt la altul, și a facilitat expansiunea comunismului în Europa de Est. A cauzat cea mai mare distrugere materiala a Europei cunoscută până atunci. Și cu toate acestea până în 1965 Germania a devenit cea mai bogată și productivă țară din Europa. În 2015 Germania a intervenit din nou, dar la fel pe negândite cauzând consecințe similare și drastice. Și cu toate acestea Merkel insistă ca Germania ar trebui să rămână vârful de lance care decide soarta și viitorul continentului. Natural, Estul Europei nu face parte din ecuația aceasta decizională.

Ungaria și Polonia

Ungaria a fost prima țară care a înțeles și atenționat Uniunea Europeană că în afara Germaniei, Marii Britanii și Franței, țările mici ale Uniunii Europene nu sunt incluse în ecuațiile decizionale. De exemplu, nimeni nu discută astăzi „viziunea lui Orban” ori a Poloniei privind Europa, dar discută „viziunea lui Macron”, cu toate că președintele francez nici măcar nu a împlinit un an în funcție și cu toate că el e un iliberal par excellence. De fapt, l-am putea numi pe Macron the poster child of illiberalism, adică exemplarul cel mai reprezentativ al iliberalismului și populismului european. Dar pentru că iliberalismul lui gravitează spre Bruxelles nu invers, iliberalismul lui e văzut ca ceva pozitiv.

În timp ce Ungariei i s-a alăturat Polonia, iar recent Italia. Comentariile occidentale la adresa Ungariei și Poloniei au fost multe și în marea lor majoritate acuzatorii și sarcastice. E la modă ca aceste țări sa fie etichetate „democrații iliberale” ori „regimuri autoritare”. Un articol recent care critică aspru Ungaria și Polinia e cel publicat în decembrie de le Monde Diplomatique„What’s the matter with eastern Europe”? („Care este problema cu Europa de Est?”).

Autorul numește pe liderii politici ai Poloniei și Ungariei „bufoni” și „lideri iliberali” („illiberal leaders”) care au transformat aceste țări în „state iliberale”, atacând presa liberă, subminând judiciarul, fiind în alianțe cu partide și mișcări de extremă dreaptă, intolerante, anti-imigrație, și în relații strânse cu Administrația Trump. Dar acuzațiile acestea denigratoare sunt aplicate și cetățenilor de rând ai Europei de Est. Cu excepția României, autorul etichetează pe toate celelalte state din Europa de Est ca fiind înclinate spre autoritarism și fascism. Dacă polonezii încercuiesc granițele țării într-un lanț de rugăciune, sunt numiți fanatici religioși, anti-musulmani și anti-imigrație. Tinerii Croației care au manifestat în stradă cu steagul american și portretul lui Trump sunt numiți fasciști. Ungaria e numită o Mecca a extremismului de dreapta.  Și etichetarea continuă de la țară la țară. Remediul, în opinia autorului, este o Uniune Europeană care va înceta să mai favorizeze țările bogate și magnații Uniunii Europene. („Unless the EU manages to transform its economic policies in a way that stops favoring rich countries and wealthy individuals, however, it’s likely to prove incapable of stemming the tide of reaction”.) („Daca Uniunea Europeană nu își va restructura politicile economice pentru a opri favorizarea țărilor și indivizilor bogați, va fi incapabilă de a stopa valul reacției”) Este un remediu cu care suntem în mare parte de acord. Dar o astfel de schimbare presupune ceva aproape imposibil de realizat. E greu de văzut cum Germania, Franța, Olanda și țările scandinave ar permite acces în „clubul decizional”, pe picior de egalitate, celorlalte state membre și în special țărilor din Estul Europei.

România și elita politică

În opinia noastră, elita politică și intelectuală a României și a Uniunii Europene trebuie să se obișnuiască cu democrația. Trebuie să accepte democrația și deciziile cetățenilor, fie ele bune ori rele, fără a-i demoniza. Daca cetățenii fac decizii greșite, ei poartă consecințele. E diferit însă când elita face decizii eronate și impune povara rectificării lor pe cetățenii țării așa cum se face în prezent la nivel național și unional. România nu are nevoie de mai multă elită politică ori partide politice ci de mai multa democrație. De mai mult acces al cetățenilor la direcționarea țării. De mai mult acces ca ei să-și hotărască soarta. Pe scurt, dacă „iliberalismul” e o provocare pentru democrație, rectificarea constă în mai multă democrație și acces la democrație. Mai multă implicare a cetățenilor în democrație.

Și aici, din nefericire, trebuie sa-l readucem în discuție pe dl Iohannis. Dacă în România avem un exemplu clar de iliberalism, e dl Iohannis și eforturile lui pentru a împiedica ținerea referendumului pentru căsătorie. Săptămâna aceasta a afirmat, într-un mod sarcastic, că luna mai nu este tocmai o lună bună pentru iniținerea referendumului. Tot el i-a numit pe cei 3 650 000 de cetățeni care din 2006 vor să-și exercite drepturile constituționale ca fiind fanatici religioși. Sugerăm din nou, anul viitor când vor avea loc alegerile prezidențiale, și în cazul ca dl Iohannis va candida, să ținem în minte afirmațiile lui care continuă să fie iresponsabile și iliberale. Să ne pronunțăm că poate în luna când vor avea loc alegerile prezidențiale nu va fi una potrivită pentru a-l vota pe el.

Alianța Familiilor din România

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , , ,