Eterna şi chinuita Românie

19:51, 25 ianuarie 2018 | Opinii | 3846 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

În timp ce ţările din jur fac paşi hotărâţi către recâştigarea independenţei, noi mergem pe buruienosul drum al servilismului total faţă de orice limbric din afara ţării.

Nu-ţi trebuie prea multă minte să vezi că lucrurile stau de-a dreptul dezastruos: orice curvă de prin vreo ambasadă îşi permite să-şi scoată chiloţii în faţa Parlamentului şi să dicteze ce trebuie făcut în conformitate cu doleanţele propriei păsărici, orice imbecil dintr-o multinaţioanlă poate urla isteric şi, imediat, dinspre Guvern i se răspunde cu plecăciuni, la fel cum orice politician de mâna a zecea de prin Comisia Europeană sau SUA îşi permite să trimită scrisori imbecile, fără o brumă de logică, iar Sekuritatea, în loc să asigure protecţia internă, pune umărul la destructurarea ţării asigurând audienţa aberaţiilor sosite sub formă de edicte ultimative.
Orice om cât de cât normal înţelege că suntem o naţiune destructurată. Ce poate fi mai sugestiv în acest sens decât impunerea unei nulităţi în fruntea ţării, un idiot gata să execute fără crâcneală orice i-ar cere stăpânul său extern, în timp ce el şi maimuţa din dotare îşi trăiesc visul umed de grofi întronizaţi peste o naţiune eşuată.

E de-a dreptul frustrant să constaţi că fiecare zi care trece te aruncă într-o negură şi mai mare, că fiecare secundă, fiecare firicel de timp care se scurge nu face altceva decât să adâncească hăul dintre tine şi celălalt pluton de ţări foste surori. În vremea comunismului ne uitam la ceilalţi cu jind. Germania Democrată trăia, faţă de noi, o falsă bunăstare. Magazinele erau tixite de marfă, tinerii ei erau exuberanţi, toţi o duceau excelent. Ceva mai târziu aveam să afăm că la acea bunăstare contribuiam şi noi. Cică pentru a arăta superioritatea comunismului faţă de capitalism. Ălora li se rupea şi trăiau bine, pe noi ne durea de „bunăstarea comunismului” şi trăgeam ca proştii. În Cehoslovacia, lucrurile arătau chiar mai bine. În ciuda faptului că erau sub ocupaţie rusească prin metrou aveai reclame la ultimele tehnologii electronice, iar măcelăriile te serveau cu carne pe alese. Ce paradis pentru amărâţii care, dintr-o Românie suferindă, evadau prin lagărul naţiunilor surori. La unguri găseai Coca Cola, iar mâncarea, de asemenea, nu constituia o problemă. Până şi bulgarii, în toată sărăcia lor, aveau ţigări de calitate la discreţie. De sârbi nu mai vorbesc. Erau pentru noi Paradisul pierdut: blugi, cafea, măsline, practic tot ce-ţi dorea sufleţelul tău de biet român amărât.

În acea perioadă în care am suferit crâncen ne-am ales un ţel înalt: independenţa. De la iminenţa unui faliment – aşa cum ne sugerau foştii „prieteni” de la FMI – Ceauşescu, judecând pur ţărăneşte, a decis „să-i facă” pe ticăloşi şi să urmeze un plan crâncen de rambursare a datoriilor externe. Toţi şmecherii lumii au zâmbit în barbă ştiind că aşa ceva e imposibil. Ceauşescu a tăiat la sânge, a optimizat neoptimizabilul, a împins limitele de suferinţă ale propriului popor în zone greu de imaginat şi, culmea, în aprilie 1989 a reuşit să le zâmbească sfidător celor care-l contraziseseră. Orgoliul său de ţăran era răzbunat, dar în spate, o ţară întreagă trăia sub spectrul sărăciei. Totuşi, în acel deceniu obsedant au murit oameni, s-au distrus destine, s-a îmbătrânit şi s-a suferit. Oare jugul acela nu putea fi mai uşor? E greu de înţeles, iar orice scenariu inutil. Ceea ce a fost a fost şi nu poate fi judecat. Ceea ce urmează acestui moment e de neînţeles. După ce „tiranul” a fost eliminat printr-o strategie de doi bani, trădat pe faţă de securitate şi ignorat de armata care oricum se zbătea într-o gravă incompetenţă(a se vedea inutilele morţi din perioada Revoluţiei), e aproape imposibil de înţeles distrugerea care a urmat. În loc să pornim de la plus(aveam de încasat o grămadă de datorii) ne-am scufundat precum cei aruncaţi în apă cu piatra de moară legată de gât. Fostele surate au ieşit din comunism devastate. Polonia avea o datorie de 60 mld. $ şi, ca ajutor, o mare parte i-a fost tăiată(reţineţi că noi am făcut foamea zece ani pentru 11 mld $!). Ungaria era vai de staua ei, dar, cu toate acestea, a fost destul de competitivă pentru a-şi băga coada aici şi a destabiliza treburile, punându-se instant la dispoziţia ruşilor în instrumentarea loviturii de stat. Cehoslovacia era tot la pământ şi democraţia a venit la pachet cu secesiunea Slovaciei. Noi păream cei mai pregătiţi de un start rapid. În final, mai jos decât noi au căzut doar bieţii sârbi.

Cum putem totuşi explica imensa ticăloşie petrecută după aşa-zisa revoluţie? Cum putem explica distrugerea programatică a întregii industrii, cum putem fundamenta cât de cât logic tăierea fabricilor şi vânzarea lor la fier vechi. Mai ţineţi minte sloganul cu „industria energofagă a lui Ceauşescu”? Energofagul Sidex i-a fost livrat practic gratuit unui indian ceva mai scăpătat, Petromul, la pachet cu toate rezervele de petrol ale ţării, a ajuns pe mâna austriecilor la un preţ derizoriu. „Energofagele bănci” ori au fost distruse ori au fost date pe nimic unor şmecheri. Aşa trebuia să se întâmple ne spuneau consultanţii „dezinteresaţi” trimişi de FMI să se răzbune pentru insolenţa de care dăduse dovadă Ceauşescu.

S-a întrebat totuşi cineva cum au stat treburile pe la ceilalţi? Păi „energofagul” PKN Orlen e un colos administrat de statul polonez. Compania minieră a Poloniei, KGHM Polska Miedź, a devenit multinaţională şi unul dintre liderii mondial în domeniul extracţiei de cupru şi argint. Tot de stat. CEZ-ul cehilor a rămas la fel de „nesustenabil” integrat şi a ajuns unul dintre liderii europeni. MOL-ul unguresc e multinaţională în domeniul petrolier, a doua cea mai valorosă companie din Europa Centrală şi de Est, cu toate în pusta ungurilor nu s-a văzut vreodată vreo picătură de petrol. Exemplele pot continua la infinit.
Puteţi totuşi să vă puneţi vreodată serios întrebarea „cum de-a fost posibil aşa ceva?”. Văcăroiu, care ţinuse pe linia de plutire tot complexul industrial al României a fost cel mai înjurat premier. Au venit în urma sa „cei 15 000 de specialişti” ai Convenţiei Democrate care-au făcut reforma: blocaj economic, falimente bancare, şomaj abracadabrant, prăbuşiri spectaculoase, furturi inimaginabile. Mai ţineţi minte misiunile FMI şi Băncii Mondiale care, în schimbul unor împrumuturi hazlii de câteva milioane de dolari, distrugeau sectoare întregi ale economiei? Perioada 1996-2000 a fost probabil cea mai crâncenă invadare a României. Nici tătarii care prăduiau la sânge nu lăsau în urma lor ceea ce-a lăsat acea halucinantă perioadă. Dacă vreţi să găsiţi rădăcina răului, căutaţi acolo. Şi-ar mai fi o sursă. E un moralist care tot apare pe la TV, un penibil cu părul vopsit. Petre Roman îl cheamă. Poate-l întreabă cineva cum vindea el în 1990 datoriile pe care le avea de încasat Ceauşescu pe un cent la dolar. Aţi uitat de asta, nu-i aşa? Ceva mai recent, băsescu – venit pe o filieră similară cu Petrică -a tăiat datoriile Irakului în schimbul participării României la reconstrucţia ţării. Adică a dat bani contra promisiuni. Aşa-i că uitaserăţi de isprava asta? E şi normal, e vorba de nişte nimicuri de câteva miliarde de dolari!

Cu toate că poate părea inutilă, această reamintire e necesară. Trebuie să înţelegem că tranziţia noastră nu a fost de la comunism către democraţie, ci de la instinctele unui ţăran(care, totuşi, erau bine intenţionate şi justificate de interesul naţional) la interesul unei clase izvorâte din Securitatea trădătoare, a cărei singură justificare pentru sacrificarea lui Ceauşescu a fost necesitatea de a-şi scoate la lumină averile acumulate ilicit. Chiar dacă şi-n restul ţărilor perioada de tranziţie a fost marcată de jafuri programatice în care foştii securişti au tras „lozurile câştigătoare”, peste tot s-a pus stop. La noi nu doar că nu s-a pus stop, dar s-a şi încetăţenit ideologia că niciodată nu trebuie pus stop. Aşa s-a ajuns, începând cu 2004, înlocuirea statului de drept cu cel de drepţi, sub atenta supraveghere a cozilor de topor americane cărora li s-a predat întreaga ţară la cheie. După modelul din urmă cu jumătate de secol când li s-a dat ruşilor totul la cheie! S-a desfiinţat orice brumă de interes naţional, lăsându-se totul la dispoziţia funcţionarilor analfabeţi de mâna a zecea de prin ambasade sau servicii secrete americane. Un dezastru care ne-a făcut furnizori neţi de orice pentru binevoitoarea lipitoare americano-europeană. România nu mai e de mult România, ci o formă fără pic de fond.

Priviţi la ţările din jur. Polonia îşi întăreşte independenţa, Ungaria de mult îşi urmăreşte strict interesul propriu, Cehia aproape că l-a expulzat pe ambasadorul SUA, punându-l cu botul pe labe. Nu e de mirare că, pe fondul recâştigării independenţei, ţările din Grupul de la Vişegrad îşi sporesc bunăstarea economică. Multinaţionalele îşi plătesc cât se poate de corect impozitele, evitarea plăţii acestora fiind în fiecare dintre ţările menţionate infracţiune gravă. În timp ce noi promitem subteran că nu ne atingem de fondurile europene(aşa-i că vă gândeaţi că fondurile europene nu se atrag din incompetenţa noastră?), ceilalţi le trag la blană, conform tratatelor. În timp ce bruma de fonduri atrasă de noi ajunge în final tot în Germania(echipamentele finanţate se cumpără de-acolo), cei din Grupul de la Vişegrad au pus la punct mecanisme care fac în aşa fel încât banii respectivi să se plimbe cât mai mult posibil prin propriile economii. V-aţi întrebat vreodată de ce la ei se poate?

Ultima ispravă, care va mări teribil hăul dintre noi şi ei, este recenta iniţiativă a ţărilor din Grupul de la Vişegrad de fondare a unei bănci regionale de dezvoltare. Ce înseamnă aceasta e lesne de intuit: un mecanism mult mai flexibil de finanţare, orientat strict spre dezvoltarea respectivelor ţări. Cu toate că României i s-a propus în mai multe rânduri aderarea la Grupul de la Vişegrad, cozile de topor „internaţionaliste” care fac jocurile pe-aici s-au opus categoric. De ce? Pentru că o asemenea mişcare ar însemna o independenţă mai mare a ţării, iar aşa ceva e de neimaginat. Protectorii noştri vor mult mai multe pentru noi: Olandezii vor să îngroape definitiv Portul Constanţa, nemţii vor şi ei să prindă loc la masă pentru vânzarea pe mulţi bani a echipamentului militar, francezii vor să „construiască” drumuri s.a.m.d. Toţi binevoitorii noştri stăpâni s-au gândit la un destin măreţ: înrobirea noastră. Şi, dacă nu suntem de acord, se vor mulţumi să-i ia doar pe cei care, după o istorie de robie, s-au trezit că robia lor a fost „mai superioară”(sic!) independenţei celorlalţi. Dar despre asta, într-un episod viitor.

Dan Diaconu

Sursa: trendurieconomice.ro

Navighează dupa cuvinte-cheie: ,