Era necredinţei. „Scrisori din continentul Paranoia”

20:42, 5 iunie 2015 | Opinii | 1206 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:
Adresa scurtă: http://flux.md/NlKel

De 200 de ani omenirea, cel puţin pe versantul ei euro-atlantic, a păşit într-o eră necredincioasă, cum o defineşte Eagleton, şi totuşi examinarea profilului fenomenologic al unei asemenea bizare epoci este destul de timidă. Pe fondul acestei timorări a spiritului uman se accentuează latura agresivă a timpului necredinţei şi a apostolilor lui. În această dizabilitate a spiritului putem diagnostica o slăbiciune nu a „credincioşilor”, câţi au mai rămas într-o lume necredincioasă, ci a „ştiinţificilor”. Când religiosul coboară, ştiinţificul este cel chemat să se confrunte cu universul gol, vidat de sens şi deci de Dumnezeu (cu lumea fără de religie). Știinţificul ar trebui să dovedească, prin vocaţia lui, ne spune Max Weber, „curajul să-şi aţintească privirea în vid”. O face el astăzi? Mult prea puţin, fiindcă epoca l-a dezputernicit pe el însuşi, ca tipologie umană, l-a preschimbat într-un şchiopătat ahasver al spiritului ştiinţific.

În lumea fără de Dumnezeu se instalează absurdul

Dacă ar fi să ne asumăm chemarea de-a arunca o privire în vidul lumii fără de sens (căci este fără de Dumnezeu), ce-am putea descoperi? Cum arată, la o atare privire, cât de fragilizată, epoca necredinţei şi ce efecte psihospirituale poate să genereze ea? Terry Eagleton ne sugerează că examinarea fenomenologică a epocii fără de credinţă ne descoperă un deficit al sensului existenţei sub forma vidului îndoit. Epoca necredinţei este cea în care, pe de o parte, existenţa întreagă este vidată de sens, căci Dumnezeu nu este în miezul ei, şi, pe de altă parte, lucrurile toate şi toate entităţile sociale ajung să fie vidate de sens. Pentru abundenţa de necredincioşi, odată cu „moartea lui Dumnezeu” în inimile şi sufletul lor, moare şi sensul lucrurilor. Raţiunea, arta, cultura, Spiritul, naţiunea, umanitatea sunt acolo pentru ei, dar fără de vlagă, fiindcă sensul nu se mai aprinde, nu mai arde în miezul lucrurilor şi al entităţilor tocmai înşirate. Sunt lucruri moarte. Credinţa în ele şi arderea pentru aceste entităţi nu este neapărat un surogat al Fiinţei Supreme decât dacă acestea sunt ridicate mai presus de Dumnezeu, ca în idolatriile de orice fel.

Epocile credincioase au fost epoci în care lumea şi lucrurile, universul şi entităţile erau pline de sens, ca într-o copleşitoare explozie florală. Epoca credincioasă este epoca florală a tuturor acelor entităţi denumite popoare, naţiuni, raţiune, umanitate, artă, cultură, limbile pământului, satul şi burgul, capitala şi ţinutul etc. Toate sunt copleşite de sensuri florale, universul şi lumea strălucesc într-o varietate florală de sensuri şi credinţe. Epoca modernă, ca eră a necredinţei, este una în care toate aceste entităţi intră într-un ciclu de ofilire, sensurile se ofilesc, petalele sensurilor florale ale fiecărui lucru cad, se descompun, apar apostolii viziunii infectate, care aruncă asupra entităţilor ieri înfloritoare grămezi de epitete fetide, preschimbând peisajul lumii, care, din luminos şi înmiresmat devine dezgustător şi greţos. În locul bucuriei şi al iubirii apostolii vidului propun scârba, greaţa, dispreţul. Preţuirea entuziasmată lasă locul dispreţuirii plictisite şi agasate. Peste lumea cu entităţile ei se aşterne pâcla unui plictis dens, sufocant, care face locul acela de sub petecul de cer sub care te afli un loc al pustiului şi al pustiirii, un hotel de fugitivi.

Vezi și  Opinie: Băsescu promovează un unionism lipsit de proiect

Cine se mai arată mândru de locul lui, de clasa lui, de familia lui? Totul capătă caracter tranzitoriu şi anonim, adresele devin interimare, identităţile se schimbă mai uşor decât o haină. Lumea toată devine anonimă şi insul nu mai poate străbate de-atâta străinătate: legile şi instituţiile îi par mult prea abstracte şi cu totul rupte de sufletul lui, de înţelegerea lui, de nevoile lui cele de toate zilele. Pierderea credinţei în Dumnezeu aduce după sine retragerea sensurilor din lucruri, din lume şi din alcătuirile ei, iar vidarea de sens aduce după sine, la rândul ei, nesimţirea cea împietrită şi uitarea de Dumnezeu. Dumnezeirea existenţei şi sensurile din textura lumii sunt ca vasele comunicate. Este Dumnezeu în sufletele noastre, este sens în lume şi în lucruri. L-am alungat pe Dumnezeu din sufletele noastre, s-au ofilit şi sensurile din ţesătura vieţii. În lumea fără de Dumnezeu se instaurează nu tragedia, ci ceva mai grav decât tragedia, absurdul însuşi. Lumea devine absurdă, fără de sens şi atunci, la pragul maximei absurdităţi, se petrece ceva neaşteptat: ne amintim de Dumnezeu, dar nu cu frică, nici cu regret, nici cu ruşine, nici cu pocăinţă, ci cu duşmănie.

Lumea fără Dumnezeu este o lume moartă

Faza a doua a necredinţei este amintirea cu duşmănie de Dumnezeu. Îl învinuim pe Dumnezeu de toată neputinţa noastră, de toată anarhia din vieţile noastre, de toată nevolnicia lumii, de toată boala şi necazul, de toate nenorocirile care ne lovesc, uitând că Dumnezeu n-a mai fost de mult în lumea noastră, în vieţile noastre, în sufletele noastre, în trupurile noastre, din care am făcut casa spurcăciunilor, a pornografiei, a viciilor celor cu multă patimă. Uităm că noi am stricat pragurile de avertizare pe care înţelepciunea lui Dumnezeu le-a pus în tot şi în toate, că am ridicat toate stăvilarele, ba chiar le-am distrus, căci ni s-a părut nedrept să fim noi, noimea noastră cea fără de Dumnezeu, opriţi de la ceva, de la orice. Am uitat că de 200 de ani am folosit libertatea, darul cel mai mare de la Dumnezeu, atât împotriva firii, cât şi împotriva lui Dumnezeu. Că am stricat, am stricat, am stricat! Și-n faţa celor stricate, a lumii devastate, în loc să ne cuprindă spaima şi părerea de rău, ne lăsăm copleşiţi de o altă răbufnire drăcească, de furia împotriva lui Dumnezeu, de duşmănirea lui Dumnezeu. În starea noastră de adâncă imbecilitate şi idioţenie sufletească strigăm: „de ce Doamne? De ce ai făcut asta Doamne?!” uitând că noi am săvârşit nemernicia, că a noastră este pustiirea şi dezastrul, fiindcă pe Dumnezeu l-am alungat din sufletul nostru, din trupurile noastre, din familiile noastre, din lucrurile noastre, sălbăticindu-ne pe noi şi lumea noastră, dezdumnezeind existenţa şi toată alcătuirea ei.

Vezi și  Ce e acela „jos comunismul”?

Eul nostru s-a gonflat cu tot vidul dinlăuntrul lui, pe care psihologii îl denumesc trufie, mândrie de sine. Toată închipuirea aceasta se preschimbă într-o penibilă egolatrie, forma cea mai de jos, absolut mediocră a idolatrizării. Iar când cineva ori ceva ne aminteşte totuşi că suntem ai lui Dumnezeu, ni se face ruşine şi-n loc să recunoaştem cu teamă şi nădejde că suntem creştini, respingem cu făţărnicie din documentele pe care voim să le punem la temelia Europei adevărul simplu şi salvator: că suntem creştini. Aşa s-a conceput ineficientul Tratat de la Lisabona, un petic de hârtie pe care elitele Europei au refuzat să scrie: „creştini”. Să nu-i supărăm pe fraţii noştri musulmani şi pe fraţii noştri atei, au şoptit minţile mari ale Europei dezbisericite. Câtă făţărnicie! Atunci s-a schiţat planul unei case fără temelie, fără de profunzime, zidită pe nisip. Căci, precum spune Eagleton: „Abolishing given meanings involves destroying the idea of depth, which in turn means rooting out beings like God who take shelter there”. „Nu poţi afecta fundaţiile şi apoi să te aştepţi ca clădirea să reziste. (…) Concepţiile noastre despre adevăr, virtute, identitate, autonomie, sensul asupra istoriei ca fiind armonioasă şi coerentă, toate au rădăcini teologice profunde. Este fără temei să-ţi imaginezi că ele pot fi rupte de aceste rădăcini şi să rămână intacte” (T. Eagleton, în op. cit.).

Omul acesta nou, fără de Dumnezeu, este un om plat ca şi societatea lui, căci, suprafaţa n-are profunzime, cum credea Nietzsche. Vidul lumii rămâne vid căci nu-l poate umple „profunzimea suprafeţei”, ne spune acelaşi filosof şi bioetician creştin. Weber are dreptate să pună concluzia că lumea fără Dumnezeu şi deci fără de sensuri este moartă, dar ratează să adauge că este moartă şi este fără de sensuri doar lumea celor pentru care „Dumnezeu este mort”. Pentru aceştia lumea este vidă, moartă, şi moartea însăşi este fără de sens. Pentru creştini, însă, lumea e plină de sens şi moartea este cea mai încărcată de sens, cum remarcă acelaşi teoretician britanic. Filosoful lumii în care „Dumnezeu a murit” este Nietzsche, dar el, nefericitul, a fost victima unei teribile iluzii, autoînşelări. El a confundat lumea însăşi şi mersul istoriei universale, cu civilizaţia obosită şi nihilistă a modernităţii, care este doar un fragment de lume şi numai un ciclu din marea istorie a omenirii de mâine. „El a sesizat că civilizaţia este în proces de alungare a divinităţii în timp ce încă se agăţa de valorile religioase” (ibidem) lăsând să răzbată unei minţi lucide concluzia unei „rele credinţe”, a unei fariseice credinţe, şi atunci a pus înfricoşătoarea sa concluzie pentru tot destinul omenesc: „Dumnezeu a murit!”.

Vezi și  Radu Toma: Despre repere morale în politica externă americană

Sentinţa aceasta era accesibilă şi cumva potrivită pentru peisajul unei civilizaţii istorice care l-a alungat pe Dumnezeu din miezul ei, dar cine să aibă îndreptăţire să se considere pe sine aşezat pe scaunul de la marginea lumii însăşi ca să poată formula asemenea sentinţe? Numai un om nebun, un mare paranoic. Nietzsche se mutase ori fusese transmutat de dinamismele secrete ale civilizaţiei moderne pe simbolicul continent Paranoia şi o parte a scrierilor lui sunt aidoma unor Scrisori din Continentul Paranoia (Paul Anghel), mărturiile unei stranii şi absurde maladii sufleteşti care a şi devenit epidemia lumii moderne şi postmoderne. Lumea omului modern şi postmodern este una vidată de sens, cu toate ale ei coborâte în ruină, fiindcă cerul ei este unul gol de Dumnezeu. Peste lumea aceasta s-a aşternut un ger sufletesc pe care nu-l va putea alunga decât căldura binefăcătoare a unei lumi reîmbisericite, care l-a rechemat pe Dumnezeu în sufletul locuitorilor ei, pe toate căile, cu toată pocăinţa şi nădejdea. Dar căile spre limanul acesta restaurat trebuie încă cercetate, iar fioroşii gardieni ai porţilor de scăpare din lumea şi din anotimpul gerului sufletesc trebuie încă studiaţi ca să ştim cum sunt şi să putem deosebi chipul lor repetat în numărul uriaş de replicaţii pe toată întinderea vieţii noastre. Ne vom întoarce ca să împlinim lucrarea aceasta pentru cititorii noştri.

Ilie BĂDESCU, doctor, profesor universitar

Sursa: revistaclipa.com

NOTE:

1 Cf. Terry Eagleton, Un Unbelieving Age, în: https:// www.commonwealmagazine.org/unbelieving-age, martie, 10, 2014 („As long as there appears to be some immanent sense to things, one can always inquire after the source from which it springs. Abolishing given meanings involves destroying the idea of depth, which in turn means rooting out beings like God who take shelter there”).

Articole relevante

Manifestul Alianţei Revoluţionare Globale (3)
accesări 1433
Partea a III-a. Imperativul revoluției În fața actualei stări de lucruri, conștientizate ca un rău intolerabil, ca o patologie și o situație ce c...
Ilie Șerbănescu: România, o colonie la periferia Europei (16)
accesări 877
16. Procedee de înrobire economică a României, lecții amare pentru Moldova Clasa politică de la București, ca și cea de la Chișinău, excelează în slu...
Aleksandr Dughin: Jean Parvulesco n-a murit
accesări 1717
(Intervenția lui Aleksandr Dughin prin skype la reuniunea din 12 noiembrie de la Câmpulung Muscel (România), cu ocazia comemorării filosofului mistic ...
Aleksandr Dughin: sensul istoriei
accesări 844
Astăzi vom vorbi  despre istorie. În societatea noastră circulă părerea că istoria ar reprezenta cunoaşterea faptelor din trecut. Dar o astfel de d...
Rezistența europeană împotriva suicidului cultural
accesări 455
Luca Volontè este CEO-ul Fundației Novae Terrae și președintele InstitutuluiDignitatis Humanae. A fost membru al Parlamentului italian timp de optspre...
Atrocităţi sexuale pe copilaşi de numai 2 luni, baze ale „cercetări şt...
accesări 1579
De Paul Ghițiu Vă amintesc că în acest serial vorbim despre educaţia sexuală (EdSex) construită pe „descoperirile” zoologului american, devenit pes...
Alexandr Dughin: „Influenţa nefastă a unipolarităţii”
accesări 2272
Vă propunem un fragment din lucrarea "Misiunea Eurasianistă. O introducere în eurasianism", care urmează să apară în curând la o editură din România. ...
UE, România: aniversări cu şampanie, scepticism şi eşecuri vechi într...
accesări 1499
Acum 20 de ani, în 1977 şi tot la Roma, europenii din cele 15 state ale recent botezatei Uniuni Europene (la Maastricht, 1993) au aniversat 40 de ani ...
Radu Toma: Despre cartea „Ortodoxie și naționalism economic” a lui Iur...
accesări 2489
Sunt onorat să rostesc câteva cuvinte la lansarea, la București, în clădirea Parlamentului României, a acestei cărți a  domnului Iurie Roșca, distins ...

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *