Domnia letală a oligarhilor

18:07, 20 februarie 2018 | Opinii | 535 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Despre Chris Hedges  Născut în 1956, este, probabil, unul din cei mai importanţi jurnalişti ai epocii noastre, cu comentarii şi reportaje din 50 de ţări,  eliminat treptat din paginile presei scrise şi de pe ecranele TV de către media aliniată  (msm, mainstream media) din America. Ziarist, scriitor, activist, pastor şi profesor la patru universităţi prestigioase din Estul SUA, între 2002 şi 2016 a scris 13 cărţi politice, cităm câteva titluri: Losing Moses on the Freeway: The 10 Commandments in America ; American Fascists: The Christian Right and the War on America;  I Don’t Believe in Atheists ;  Death of the Liberal Class etc. A fost moderator la  televiziuni naţionale nord-americane şi oaspete la postul TV Russia Today, corespondentul-şef al lui New York Times în războiul din Iugoslavia, dar după 15 ani de muncă la  NYT  a fost concediat, fiind primul ziarist din toată media americană care a criticat războiul din Irak, la numai două luni de la invazia din martie 2003. A primit Global Award  al lui Amnesty International, şi Premiul Pulitzer , cu o echipa de colegi de la NYT pentru reportaje despre terorismul internațional.  Spune despre el că este un „keynesian radical” şi afirmă că neoliberalismul a făcut democraţia disfuncţională, pretutindeni unde a ajuns, inclusiv în Statele Unite. Este căsătorit şi are patru copii. Predică din 2014 la Biserica presbiteriană din oraşul Elisabeth, peste apă de New York, în New Jersey, şi în puşcării.

 Chris este profund credincios.

 

            Aşa cum spunea Aristotel, domnia oligarhilor este o formă deviantă de guvernământ. Nu le pasă deloc de competenţă, inteligenţă, onestitate, raţionalitate, sacrificiu de sine, sau de binele comun. Pervertesc, deformează şi descompun sistemele puterii, astfel încât acestea să servească interesele lor imediate şi să le ofere câştiguri personale într-un timp cât mai scurt. „Prin urmare, adevăratele forme de guvernământ sunt acelea în care unul sau câţiva, sau mai mulţi guvernează ţinând cont de interesul comun. Iar guvernele care ţin cont de interesul privat, fie că este vorba de un singur individ, de câţiva sau de mai mulţi, sunt guverne pervertite”, scria Aristotel. Iar clasicistul Peter Simpson îl completa pe filozoful antic, spunând că, odată ce oligarhii iau puterea, răspunsurile raţionale, prudente şi înţelepte la problemele sociale, economice şi politice sunt ignorate, spre a se face loc unei lăcomii fără margini.  Cunoaştem faptul că, în ultima etapă a oricărei civilizaţii, oligarhii fac ravagii printre ultimele rămăşiţe ale statului deja defunct şi intrat în descompunere.

Oligarhii folosesc puterea şi structurile conducerii numai pentru propăşirea personală. Deşi vorbesc despre destructurarea administraţiei de stat, în realitate ei măresc deficitele bugetare, dimensiunile şi forţa agenţiilor de ordine publică şi ale militarilor, pentru a proteja interesele lor de afaceri la nivel global şi pentru a spori, acasă, controlul asupra populaţiei. Părţile statului care servesc interesul comunităţii sunt eliminate, iar cele care promovează puterea oligarhilor sunt întărite, bineînţeles în numele securităţii naţionale, a creşterii economice şi a legii şi ordinei.

Oligarhii îşi educă copiii în şcoli particulare, le cumpără cu bani admiterea în universităţi elitiste, aşa că nu văd nici un motiv ca să finanţeze o educaţie publică de calitate, pentru toţi. Oligarhii pot plăti echipe de avocaţi scumpi, ca să-i scoată din necazuri pe ei şi pe membrii familiilor lor. Nu este nevoie, zic ei, să se aloce fonduri pentru asistenţa juridică a celor săraci.  Oligarhii nu folosesc metroul, autobuzul sau trenul, astfel că taie fondurile pentru îmbunătăţirea acestor servicii.  Oligarhii au clinici particulare şi medici personali şi nu vor să plătească pentru sănătatea publică, sau Medicare (sistem de asigurare medicală  în Statele Unite, nota traducătorului). Oligarhii detestă presa care, atunci când îşi face corect treaba,  dezvăluie corupţia şi minciuna, prin urmare au decis să cumpere şi să controleze sistemele de informaţii şi să-i împingă pe criticii lor la marginea societăţii.

Oligarhii nu merg în vacanţă pe plaje deschise pentru toată lumea şi nici  în parcuri publice. Au propriile lor locuri şi proprietăţi, unde noi nu avem voie să ajungem. Nu văd nici un motiv  să întreţină sau să finanţeze locuri de agrement pentru public şi nici să protejeze terenurile publice. Dau asemenea locuri altor oligarhi pentru a le exploata şi obţine profit. Cinici, oligarhii consideră legile  drept nişte mecanisme pentru legalizarea fraudei şi jafului lor. Nu permit alegeri libere şi corecte. Trag de sfori şi utilizează fondurile pentru campanii electorale spre a fi siguri că vor fi votaţi iarăşi şi iarăşi în posturi de conducere. Mulţi dintre ei, atunci când candidează, nu au adversari serioşi.

Oligarhii mută industriile în Mexic sau China pentru a-şi spori avuţia, sărăcindu-i astfel pe muncitorii americani şi  ruinând oraşele. Toate serviciile şi instituţiile sociale, cum ar fi programele de locuinţe publice, parcurile din oraşe, mesele pentru bătrâni, proiectele infrastructurale, securitatea şi asistenţa socială, sunt considerate de oligarhi ca o risipă de bani.

Oligarhii sunt cei care nu fac armata nici ei şi nici copii lor, dar pretind că sunt mari patrioţi. Îi atacă pe cei care-i critică, cum că ar fi antiamericani, trădători sau agenţi ai unei puteri străine. Folosesc limbajul patriotismului ca să semene ură şi să-şi justifice crimele. Extind ideile lor greşite la politica externă, diplomaţia este abandonată şi înlocuită cu ameninţări şi folosirea forţei – două formule de comunicare preferate de toţi despoţii.

Este limpede că trăim într-un stat oligarhic. Cei mai bogaţi 1% dintre americani controlează 40% din bogăţia naţională, la fel este pe plan mondial, unde tot 1% din populaţie posedă mai mult de jumătate din avuţia lumii. Această bogăţie se măsoară în putere politică.

Oligarhii accelerează prăbuşirea socială, politică, economică şi culturală. Sărăcia devine normă, iar  lumea naturală – o groapă toxică de gunoi. Instituţiile fundamentale nu mai sunt eficiente, la fel infrastructurile. Apa, aerul şi solul sunt otrăvite. Populaţia a rămas needucată, neinstruită, împovărată, oprimată de securitatea internă şi adusă la disperare. Statul se îndreaptă către faliment. Răspunsul oligarhilor la această deteriorare constantă este să-i forţeze pe muncitori să lucreze mai mult, pe bani mai puţini şi să provoace războaie autodistructive, sub pretextul că vor aduce înapoi vremurile de aur pierdute. Insistă, în acelaşi timp, să-şi menţină stilul de viaţă hedonistic. Cu pretenţii sinucigaşe, storc şi mai zdravăn resursele statului, ecosistemul şi populaţia. Pierd contactul cu realitatea., iar la sfârşit se vor autonimici sau vor nimici statul. În America nu a mai rămas în picioare nicio instituţie care să poată fi denumită democratică şi, astfel, nu există niciun mecanism intern să poată preveni decăderea în barbarie. „Rolul politic al puterii corporate, coruperea politicului şi a procesului reprezentativ de către lobbyişti, expansiunea puterii executive în detrimentul limitărilor constituţionale şi degradarea  de către media a dialogului politic sunt astăzi elementele de bază ale sistemului, şi nu excrescenţele sale nocive”, scria filozoful politic Sheldon Wolin în cartea sa „Democracy Inc.: Democraţia dirijată şi spectrul totalitarismului pervertit”.

Cu cât vom fi conduşi în continuare de oligarhi, cu atât perspectivele vor fi mai sumbre. Oligarhii dispun de multe mecanisme de a ne controla. Nu se vor da în lături de la nimic pentru a-şi menţine dominaţia. S-ar putea ca Istoria să nu se repete, dar ecourile ei răsună. Iar dacă nu le auzim şi nu ne revoltăm, vom fi mânaţi de la spate, ca vitele, în abatoarele pe care  tiranii se pregătesc să le pună în funcţiune, atunci când le va veni sfârşitul.

  Chris Hedges  

Traducere de Radu  Toma

Navighează dupa cuvinte-cheie: ,