Diavolul, satana şi elitele (luminate-umaniste-comuniste-progresiste)

10:18, 11 mai 2018 | Opinii | 431 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Ivan Ilyin: Despre diavol

În acest eseu din 1947, filosoful rus Ivan Ilyin (1883-1954) abordează realitatea diavolului în istorie şi în timpurile noastre. Avansul concepţiilor seculare şi materialiste a corespuns cu o mereu mai amplă fascinaţie faţă de demonic – împreună cu justificarea sa publică. Traducerea din rusă a fost făcută de Mark Hackard.

În viaţa rasei umane, principiul diabolic are istoria proprie. În ceea ce îl priveşte există o literatură academică serioasă, dar care nu cuprinde, totuşi, şi ultimele decenii. Iar ultimele decenii aruncă o nouă lumină asupra ultimilor două secole. Epoca Luminilor europene (începând cu enciclopediştii francezi al secolului 18) a subminat în oameni credinţa în fiinţa unui diavol în persoană. Omul educat nu poate crede în existenţa unei fiinţe atât de revoltătoare antropomorfic „cu o coadă, gheare şi coarne” (după  Zhukovsky), nevăzut de cineva, dar portretizat în balade şi picturi. Lutther încă credea în el şi i-a aruncat chiar cuvinte grele, dar secolele următoare l-au respins pe diavol şi acesta a „dispărut” în mod gradat şi s-a stins ca o „prejudecată depăşită”.

Dar tocmai atunci au devenit interesate de el arta şi filosofia. Europeanul luminat avea rămasă numai pelerina lui Satan şi a început să se învelească în ea cu fascinaţie. Ardea o dorinţă de a afla mai multe despre diavol, de a-i percepe „adevărata formă”, de a-i ghici gândurile şi dorinţele, de a se „transforma” în el, sau, cel puţin de a  se apărea înaintea oamenilor deghizat în el.

Şi astfel, arta a început să îl imagineze şi să-l portretizeze, în timp ce filosofia s-a ocupat de justificarea sa teoretică. Desigur, diavolul „nu a reuşit”, din cauza faptului că imaginaţia umană este incapabilă să-l cuprindă, dar în literatură, muzică şi pictură a început o cultură a demonismului. De la începutul secolului 19, Europa a fost fascinată cu formele sale anti-divine; atunci apare demonismul îndoielii;  al negării; al mândriei; al revoltei; al dezamăgirii; al amărăciunii; al melancoliei; al dispreţului; al egoismului, şi chiar al plictiselii. Poeţii l-au imaginat pe Prometeu, Fiul dimineţii, Cain, Don Juan şi Mefistofel.

Byron; Goethe; Schiller; ChamissoHoffman; Franz Liszt; şi, mai târziu, Stuck, Baudelaire şi alţii au desfăşurat o întreagă galerie de demoni sau de oameni demonici şi stări de spirit demonice. În plus, aceşti demoni sunt inteligenţi, spirituali, educaţi, ingenioşi şi temperamentali, într-un cuvânt, fermecători şi provocând simpatie, în timp ce oamenii demonici sunt încarnarea „durerii lumii”, „protestului nobil” şi unei „conştiinţe revoluţionare superioare”.

În acelaşi timp, doctrina mistică care spunea că există un „principiu întunecat”, chiar şi în Dumnezeu, a reînviat. Romanticii germani găsesc cuvinte poetice în favoarea „neruşinării inocente”, iar hegelianul de stânga, Max Stirner, a început să predice în mod deschis auto-deificarea umană şi egoismul demonic. Negarea unui rău fiinţă este înlocuită în mod gradat cu justificarea principiului diabolic…

Abisul ascuns în spatele tuturor acestora a fost văzut de Dostoevsky. El l-a identificat şi cu avertizare profetică a căutat întreaga sa viaţă mijloace pentru a-l învinge.

Friederich Nietzsche a găsit de asemenea acest abis, a fost captivat de el şi a încercat să-l preaslăvească. Ultimele sale lucrări, Voinţa puterii, Antihristul şi Ecce Homo, conţin o propagandă directă şi deschisă a răului…

Nietzsche desemnează totalitatea subiectelor religioase (Dumnezeu, suflet, virtute, păcat cealaltă lume, adevăr, viaţă veşnică) ca pe „o grămadă de minciuni, născute din instincte rele în natura lor, bolnave şi dăunătoare în cel mai adânc sens. „Concepţia creştină despre Dumnezeu” este pentru el „una dintre cele mai corupte concepţii create pe pământ”. În ochii lui, întreaga creştinătate este numai o „grosolană fabulă a unui făcător de minuni şi a unui salvator”, iar creştinii „partidul neica-nimenilor şi idioţilor respinşi.”

Ceea ce el exultă sunt „cinismul” şi neruşinarea, „cele mai înalte care pot să fie atinse pe pământ”. El a invocat fiara în om, „animalul superior” care trebuie eliberat, orice ar urma după aceea. A preţuit „omul sălbatic”, „vicios”, cu „burdihanul fericit”. Îl extazia tot ceea ce era „crud, bestialul nedeghizat, nelegiuitul”. „Măreţie este numai acolo unde este o nelegiuire mare”. „În fiecare dintre noi, se manifestă barbarul şi fiara sălbatică”. Orice din viaţă care conduce la o frăţie a oamenilor – idei de „vină, pedeapsă, dreptate, cinste, libertate, dragoste etc” – trebuie să fie îndepărtate în întregime din existenţă. „Urmaţi-i” exclama el, „pe  blasfematori, imorali, independenţii de toate soiurile, artişti evrei, jucători – toate clasele respinse ale societăţii!”…

Şi nu e mai mare satisfacţie pentru el decât să vadă „distrugerea celor mai buni oameni şi să urmărească cum, pas cu pas, ei se îndreaptă spre distrugere” … „Îmi cunosc soarta”, scrie el,

Numele meu va fi asociat într-o zi cu amintirea a ceva odios, o criză cum nu a mai fost văzută pe pământ, cel mai profund şoc al conştiinţei, o sentinţă împotriva a tot ceea ce a fost crezut, aşteptat, venerat până cum. Nu sunt un om, sunt dinamită.

În acest mod, justificarea răului şi-a găsit formulele teoretice diabolice absolute şi rămânea doar de aşteptat pentru legiferarea lor. Nietzsche a avut cititori, discipoli şi admiratori; ei i-au adoptat doctrina, combinând-o cu doctrina lui Karl Marx şi au trecut la punerea ei în practică cu 30 de ani în urmă.

„Demonism” şi „satanism” nu sunt unul şi acelaşi lucru. Demonismul este o chestiune umană, în timp ce satanismul este o chestiune de abis spiritual. Omul demonic este lăsat în voia instinctelor sale primare şi se poate totuşi căi şi transforma, dar omul în care, după cuvintele Evangheliei, „a intrat satana”, este posedat de un neom, de o forţă supra-umană şi devine el însuşi diavol în formă umană.

Demonismul este o întunecare spirituală tranzitorie, formula sa fiind viaţa fără Dumnezeu; satanismul este întunecarea totală şi finală a spiritului, formula sa fiind înfrîngerea lui Dumnezeu. În omul demonic se revoltă instinctul neînfrânat, susţinut de raţiunea rece; omul satanic acţionează ca un instrument al altuia servind răul, capabil de a savura dezgustătoarea sa slujbă. Omul demonic gravitează către satana; jucându-se împreună, desfătându-se, suferind, intrând în înţelegeri cu el (în conformitate cu tradiţia populară), el devine încet-încet domiciliul comod al diavolului; omul satanic s-a pierdut pe sine şi devine unealta pământeană a unei voinţe diabolice. Cei care nu au văzut astfel de oameni, sau văzându-i nu i-au recunoscut, nu cunosc răul primordial perfect şi nu pot înţelege elementul cu adevărat diabolic.

Generaţiile noastre sunt croite înainte de teribilele, misterioasele manifestări ale acestui element şi pînă acum nu au reuşit să exprime experienţa lor de viaţă în cuvinte potrivite. Noi am putut numai descrie acest element ca „focul negru”, sau să-l definim ca invidia veşnică; ura nestinsă; banalitatea militantă; minciuna neruşinată; absoluta neruşinare şi absoluta dorinţă de putere; zdrobirea libertăţii spirituale; setea pentru degradarea universală; satisfacţia ruinării celor mai buni oameni şi anti-creştinătate. Omul care a cedat acestui element îşi pierde spiritualitatea, dragostea şi conştiinţa; în el începe degenerarea şi disoluţia. El se predă viciului conştient şi setei pentru distrugere; şi sfârşeşte în sacrilegiul provocator şi suferinţă umană.

Simpla percepere a acestui element diabolic provoacă într-un suflet sănătos repulsia şi oroarea care se pot transforma într-o veritabilă stare proastă, o slăbiciune specifică (spasmul sistemului nervos simpatic, disritmia nervoasă şi indispoziţia psihologică – care pot conduce de asemenea la sinucidere). Oamenii satanici se recunosc după ochii lor, după zâmbetul lor, după vocea lor, cuvintele lor şi faptele lor. Noi, ruşii, i-am văzut vii în carne şi oase; ştim cine sunt şi de unde vin. Totuşi, străinii, nu au înţeles încă acest fenomen şi nici nu vor să-l înţeleagă, pentru că le aduce judecata şi condamnarea.

Şi, încă şi acum, anumiţi teologi reformişti, continuă să scrie despre „utilitatea diavolului” şi să simpatizeze insurecţia lui modernă.

Sursa: solidaritateeuropeana.wordpress.com

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , ,