Ciocnirea Rusia – Occident este GEOGRAFIE, nu ideologie (2)

22:22, 3 aprilie 2018 | Opinii | 871 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

După demiterea lui Gorbaciov și dispariția Uniunii Sovietice în 1991, președintele rus Boris Elțîn a continuat să insite cu problema extinderii alianței, cu omologul său Bill Clinton. “Pentru un lider rus”, i-a spus acestuia în 1995, la Moscova, “ca să fie de acord ca frontierele NATO să se apropie de cele ale Rusiei, asta ar însemna o trădare a poporului rus”. Șeful spionajului rusesc, Evgheni Primakov, ajuns apoi prim-ministru, a afirmat că extinderea NATO va impune o apărare mai robustă a rușilor către Vest, iar Consiliul de politici externe și Apărare de la Moscova a avertizat, că lărgirea alianței va transforma “statele baltice și Ucraina într-o zonă de rivalități strategice intense.“

Dar, opțiunea lui Clinton a fost să extindă NATO. Afirmând, în același timp, că alianța nu se confruntă, totuși, în Est, cu un inamic real. Un senator democrat, neîncrezător, l-a întrebat, dacă alianța doar “îi protejează pe est-europeni, iar Rusia va crede că extinderea nu are nimic de-a face cu ea?”Consilierul prezidențial Strobe Talbott avertiza, că “un NATO extins nu ne va ajuta să stăvilim Rusia. Dimpotrivă, nu am face nimic altceva decât s-o provocăm și mai mult.“ Iar George Kennan, om la 94 de ani, declara pentru New York Times în 1998, că  “nu avem nici resurse și nici intenția să facem asta în mod temeinic.“ S-a dovedit că el a avut dreptate.  Jocul lui Clinton a pus în dificultate un NATO subfinanțat și a mâniat și mai rău o Rusie autoritaristă.

La câteva zile după ce Republica Cehă, Ungaria și Polonia au intrat în NATO, în martie 1999, alianța a început o campanie de trei luni de bombardamente împotriva Serbiei care, la fel ca Rusia, este un stat slav ortodox. Aceste atacuri, pornite contra unei țări frățești, i-au uluit pe rușii de rând, mai ales prin faptul că nu au fost purtate pentru apărarea unui membru al NATO, ci pentru populația musulmană din Kosovo, la acea vreme o provincie sârbească. Politicile occidentale au zgândărit interesele rusești, dovedind că NATO, cu cât va înainta mai mult către Est, cu atât va deveni o amenințare și mai mare. Asta a fost și mai evident atunci când membri ai alianței au trecut la acțiuni ostile unilaterale împotriva Rusiei. În 2015, de exemplu, Turcia a doborât un avion de luptă rusesc care intrase în spațiul ei aerian venind dinspre Siria, unde bombardase inamici ai regimului lui Assad. “Spațiul aerian turcesc este spațiu aerian  NATO”, s-a rățiot atunci la Rusia ministrul de Externe turc. Rusia a remarcat ce a spus: “Turcia nu a vorbit pentru ea. Ci pentru toată alianța nord-atlantică, iar acesta a fost un gest extrem de iresponsabil”,-  a afirmat primul ministru Dimitri Medvedev într-un interviu la revista americană TIME.

În încercarea de a-i asigura pe ruși că NATO nu reprezenta o amenințare, administrația Clinton a crezut că, în epoca de după glasnost și perestroika, interesele legitime rusești nu se vor ciocni cu cele ale alianței. Dar, această prezumție a pornit de la părerea, că Războiul Rece a fost generat de ideologie, și nu de geografie. Dar, temerea eternă a Rusiei de invazii a fost mereu cea care i-a determinat politica externă, și continuă să i-o impună și astăzi. Imensă, cu o populație nu pe măsura teritoriului și cu probleme de transport uriașe, Rusia are o tendință naturală de a privi peste frontiere ca la niște pământuri niciodată prietenoase. Nu există lanțuri de munți sau ape suficient de mari, ca să-i protejeze granițele spre Vest. De secole, a suferit invazii repetate. Geografia și istoria au facilitat apariția unei conduceri  centralizate și autocratice, obsedată de securitatea internă și externă. Comuniștii n-au fost și ei altceva, decât o parte din acest tip de conducere. Îndeosebi frontierele ei vestice au fost vulnerabile. Teritoriul  european  de la Vest de granițele rusești este o peninsulă mare, înconjurată peste tot de mări și oceane, spre deosebire de Rusia, care are în partea europeană doar câteva accese maritime. Oceanul Arctic este departe de zonele ei populate. Puținele sale porturi nu sunt utilizabile iarna, strâmtorile turcești din Sud, la fel ca și apele din Nord, pot fi ușor închise, în vremea Războiului Rece aerodroamele norvegiene, britanice și islandeze au pus în pericol accesul rușilor pe mări. (sfârșitul în numărul următor)

 

Notă: textele sunt fragmente adaptate din ultima carte a autorului, The Marshall Plan: Dawn of the Cold War (Planul Marshall: zorile Războiului Rece). Benn Steil este director pentru economii internaționale la Consiliul de Relații Externe (Council on Foreign Relations, CFR), din New York.

de Benn Steil, februarie 2018, Foreign Policy

Traducere de Radu  Toma  

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , ,