Care este misiunea Americii în lumea de azi?

16:56, 8 martie 2018 | Opinii | 1152 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Ambasadoarea  Nikki Haley a spus Iranului la ONU, că “Statele Unite sunt cu ochii pe el” și a cerut convocarea Consiliului de Securitate în legătură cu manifestațiile din acea țară. Dânsa și noi, americanii, am apărut ridicoli. Ambasadorul Franței i-a dat o lecție lui Haley, ce anume fac națiunile confruntate cu tulburări interne și i-a zis că asemenea situații nu sunt nicidecum problema Consiliului.

În continuare, ambsadorul rus a sugerat, evident ironic, faptul că Națiunile Unite ar trebui, prin urmare, să se ocupe şi de luptele de stradă din America din vremea mișcării “Ocupați Wall Street” sau să investigheze cum “au rezolvat” polițiștii din statul Missouri cazul Ferrguson. Acum 50 de ani, 100 de orașe americane au luat foc după asasinarea lui Martin Luther King. Trupele federale au intervenit. În 1992, la Los Angeles s-au petrecut cele mai mari tulburări din America secolului 20, după ce polițiștii care l-au snopit în bătaie pe Rodney King au fost achitați de un tribunal din Simi Valley. Ar fi fost cazul ca ONU să se ocupe de toate răzmerițele astea? Încă de la nașterea sa, în 1946, conservatorii au cerut ca organizația să nu-și bage nasul în treburile interne ale statelor membre. Și acum, hodoronc-tronc, acceptăm ca ONU să primească autoritatea de a interveni în neregulile lor interne? Discuția s-a închis brusc, atunci când ambasadorul Iranului a sugerat Consiliului de Securitate să preia problema israeliano-palestiniană sau criza umanitară provocată de războiul saudiților, susținuți de americani împotriva Yemenului…

Povestea cu pretenția lui Nikki Haley la ONU scoate la iveală o boală a politicii externe americane: nu are consistență, coerență și claritate morală, tratează prietenii și inamicii după standarde diferite și este intervenționistă.  Acestea-s motivele pentru care America a pierdut mult din admirația ce i-a purtat-o aproape toată lumea și din respectul de care s-a bucurat la încheierea Războiului Rece. Această generaţie infatuată peste măsură le-a risipit complet pe ambele, și admirația, și respectul.

Ia gândiți-vă puțin. Este Iranul mai de condamnat că a tratat cum a tratat acele dezordini decât miile de execuții fără judecată ale traficanților de droguri, atribuite lui Rodrigo Duterte al Filipinelor, aliatul nostru, despre care președintele a spus, că face “o treabă minunată“? Și cum se poate compara ce s-a întâmplat în Iran cu răsturnarea violentă, de către generalul el-Sissi, în 2012, a președintelui ales al Egiptului, Morsi, și aruncarea în temnițe a multor mii de adepți ai Frăției Musulmane? Este Iranul, astăzi, cel mai nenorocit caz din Orientul Mijlociu? Rouhani a ieșit președinte la Teheran fiind votat de 57% din alegători.  Cine l-a ales pe Mohammed bin Salman prinț al Coroanei și viitor rege al Arabiei Saudite?

De asemenea, Vladimir Putin este denunțat pentru crime împotriva democrației, crime pentru care aliații noștri primesc permise de liberă trecere. În Rusia, creștinismul înflorește și există candidați opozanți lui Putin.  Unii din presă îl critică zi de zi. Dar ia să vedem, cum stăm cu creștinismul în Arabia Saudită și Afganistan? S-a presupus că regimul lui Putin ar fi vinovat de moartea unor jurnaliști.  Dar sunt mai mulți jurnaliști dincolo de zăbrele, înfundaţi în pușcăriile aliatului nostru din NATO, Turcia, decât în oricare altă țară din lume. Când o să se aplice legea Magnițki și Ankarei? Ceea ce observă prea des toată lumea este o Americă ce-și mustră adversarii pentru păcate împotriva “valorilor  noastre“, în schimb își iartă aliații de toate păcatele, dacă vin cuminți după noi.

N-a trecut o singură zi din ultimele 18 luni să nu fi citit sau auzit de indignarea elitelor în ce privește atacurile Kremlinului împotriva “democrației noastre”, cu mailurile sparte. Dar câți își mai aduc aminte de dezvăluirea din 2015, potrivit căreia China ar fi spart conturile personale ale milioane de funcționari ai Guvernului SUA și continuă să o facă?

În timp ce China îi persecută pe creștini, Rusia susține o restaurare a creștinismului, după 70 de ani de conducere leninistă. În Rusia lui Putin, un candidat al partidului comunist este opozant al său. În China, partidul comunist exercită un monopol absolut al puterii politice și nimeni nu candidează împotriva lui Xi Jiping. Anexarea de către China a Insulelor Paracel și Spratly și a întregii Mări a Chinei de Sud a fost întâmpinată cu proteste abia șoptite, în timp ce Rusia este pusă la zid la nesfârșit pentru realipirea, fără vărsare de sânge, a peninsulei Crimeea, recunoscută ca teritoriu rusesc încă de pe vremea Romanovilor. China, cu o economie de câteva ori mai mare decât cea a Rusiei și cu o populație de 10 ori mai mare, este, de departe, un pretendent la poziția Americii de unică superputere mondială. Prin urmare, de ce această ploconeală în fața Chinei?

Printre motivele pentru care politica externă americană este lipsită de consistență și limpezime morală este și acela că noi, americanii, nu ne mai înțelegem între noi, care anume sunt interesele noastre vitale, cine sunt adversarii noștri adevărați, care sunt valorile noastre și cum ar trebui să arate o țară bună și cu frică de Dumnezeu.  A fost America lui Kennedy o țară mai bună decât America lui Obama?

Al Doilea Război Mondial şi Războiul Rece ne-au dat o claritate morală. Dacă te împotriveai lui Hitler, chiar dacă erai un monstru moral ca Stalin, deveneneai partenerul nostru. În schimb, mai târziu, de la cuvântarea “Cortina de Fier” a lui Winston Churchill, din 1946 şi până la încheierea Războiului Rece, dacă erai de partea noastră împotriva “Imperiului Răului”, aşa cum credea Reagan despre Rusia Sovietică, chiar dacă erai un dictator, ca generalul Pinochet, din Chile sau ca şahul Iranului, erai binevenit în tabăra “sfinţilor”.  Acum însă, când convertirea întregii lumi la democraţie nu mai este misiunea Americii, care anume a rămas, exact, misiunea noastră?

“Marea Britanie a pierdut un imperiu, dar nu şi-a aflat, încă, un rol“, zicea secretarul de Stat Dean Acheson în 1962. Fără să greşim, ceva asemănător s-ar putea spune despre noi astăzi.

de Patrick Buchanan

Traducere de Radu  Toma

Navighează dupa cuvinte-cheie: , ,