Adrian Severin: De ce nu ne lasă americanii să îi iubim?

14:12, 1 aprilie 2016 | Opinii | 1906 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:
Adresa scurtă: http://flux.md/aKHT5

1. Am criticat în mai multe ocazii comportamentul diplomaților americani acreditați la București, avertizând că aroganța cu care dau lecții românilor, lipsa de respect față de autoritățile române, amestecul ostentativ ofensator în treburile interne ale țării, riscă să genereze reacții americanofobe la unul dintre cele mai americanofile popoare din Europa. Până în acest moment astfel de critici – formulate de asemenea de mulți alții, atât din tabăra susținătorilor parteneriatului strategic cu SUA, cât și din aceea a adepților neutralității sau a partizanilor revenirii la o alianță cu Rusia – nu au avut aparent nici un ecou.

Dacă ar dori să influențeze deciziile instituțiilor românești, ambasada SUA ar putea-o face cu maximă eficiență și fără riscuri, acționând cu discreție pe canalele diplomatice uzuale. Este greu de crezut că Președintele Republicii, Guvernul sau Parlamentul ar refuza vreo cerere a “proconsulului” american. Asistată de “experții” FBI, așa cum însăși excelența sa ambasadorul Hans Klemm a explicat, DNA ar aduce imediat la ordine pe liderii politici “corupți” care, cumpărați de ruși, ar ezita în executarea comenzilor (sic!). Dincolo de faptul că în acest fel, cel puțin formal, ar fi respectate prevederile dreptului internațional referitoare la relațiile diplomatice, s-ar evita rănirea inutilă a orgoliului românesc.

Departe de a se petrece așa, lucrurile apar ca și când diplomații americani urmăresc să trezească ostilitatea românilor cu tot dinadinsul. Oare de ce? Să fie oare vorba despre incompetență? Să își bage cumva coada trădarea? Să existe pe undeva o “coloană a cincea”? Să avem oare de a face cu o prea mare încredere în propria capacitate de a ține situația sub control indiferent de împrejurari, cumulativ cu o supraevaluare a capacității românilor de a suporta orice umilire? Oricare dintre aceste explicații ar fi primită, dimensiunea, coerența și persistența fenomenului sunt prea mari pentru ca ea să fie suficientă. De aceea tind să le exclud pe toate. Trebuie să fie altceva.

Dacă procedăm la înlăturarea explicațiilor mai înainte amintite, întrebarea rămâne cu un singur răspuns: strategia oficială (dar nepublică) americană cere ca românii să nu îi mai iubească pe americani. Răspunsul naște însă o altă întrebare: de ce nu mai vor americanii ca românii să îi iubească? Cărui obiectiv strategic îi corespunde o asemenea dorință?

Ipoteza ce poate fi avansată este aceea că, urmând să abandoneze aliniamentul românesc, SUA gestioneză sentimentele românilor în așa fel încât retragerea lor din România să nu creeze probleme, fiind acceptată cu bucurie; dar mai ales ca acordul privind cedarea influenței asupra României către un alt jucător regional sau global să nu se lovească de obstacole psihopolitice locale. Ca orice ipoteză, nici aceasta nu este greșită; ea trebuie însă demonstrată.

2. Printre mai multele școli de gândire din SUA merită semnalate două care converg în punctul numit România.

Una (cea de la Stratfor) susține – cred eu pe bună dreptate – că americanii nu își vor mai putea permite rolul de jandarm mondial care stă permanent de pază în toate zonele de potențial conflict și intervine direct și personal pretutindeni acolo unde se produce dezordine. De aceea, în deceniul următor America va lăsa păstrarea ordinii globale pe seama unor puteri locale sau regionale plasate în contrapondere una față de alta, astfel încât pax americana să fie asigurată printr-un mecanism de echilibru între puteri neamericane. SUA vor interveni efectiv numai acolo unde reglarea echilibrului o va impune cu necesitate făcând prezența lor pe teren indispensabilă. Energiile astfel economisite vor fi folosite pentru propria dezvoltare și pentru rezolvarea din ce în ce mai gravelor dezechilibre interne.

Prin urmare, SUA se vor retrage din Europa. Nu înainte, însă, de a amplasa aici mici “borcane cu scorpioni” care să se supravegheze între ei nepermițând vreunuia să controleze întregul continent sau, și mai rău, Eurasia. Dincolo de profețiile privind prăbușirea UE (pe cale de a fi confirmate iar după părerea unora, chiar ajutate să se confirme), școala de gândire la care ne referim preconizează deschis crearea unui sistem continental de contraponderi. În cadrul acestuia prezența unei puteri-tampon plurale formată din statele Europei central-orientale de la Marea Baltică la Marea Neagră, având în flanc Turcia, ca bastion rusosceptic complementar, ar trebui să împiedice atât stricarea echilibrului precar dintre Rusia și Germania în favoarea vreuneia dintre ele cât și transformarea opoziției lor în alianță.

Un asemenea intermarium, din care România nu are cum lipsi, poate fi pus în pericol de orgoliile naționale ale participanților, altminteri foarte diferiți între ei din punct de vedere cultural, etnic, temperamental etc. Plasând Polonia și respectiv Turcia în rolul de forțe de comandă ale acestor structuri geo-strategice, proiectul american amintit îi lasă României misiunea unei puteri de completare (auxiliară) aflată în subordine; dintre toți caii pe care Washingtonul ar paria ea fiind cel mai puțin nărăvaș. Prin urmare, românii trebuie să se obișnuiască cu ideea că nu vor mai putea conta pe americani. Atunci, mai mult de nevoie decât de plăcere, vor accepta intrarea într-o orchestră strategică subregională în care nu vor fi decât vioara a doua. Acolo vor cânta până la epuizare, după indicațiile dirijorului transatlantic, partitura scrisă tot de acesta.

Comportamentul ambasadei SUA la București este perfect compatibil cu o atare teorie. Așa se explică de ce colonizarea României nu poate rămâne o realitate complet ocultată de o suveranitate simbolică ci trebuie și formalizată prin gesturi publice. Doar o asemenea terapie de șoc îi poate face pe românii de rând să conchidă în masă că integrarea într-o ordine subcontinentală pe care altfel, ca parteneri strategici ai americanilor, ar fi considerat-o inadmisibilă întrucât le conferă un statut inferior vocației lor de lider regional și aspirațiilor lor naționale, a devenit inevitabilă.

3. O altă școală de gândire americană care trebuie luată în considerare este aceea a neoconservatorilor puri și duri. Potrivit acestora, confruntarea dintre SUA și China nu mai poate și nu mai trebuie evitată. Ascensiunea Chinei și, odată cu ea, emergența unei noi ordini mondiale diferite de cea conformă “valorilor americane” cu valabilitate universală, nu mai pot fi tolerate fără riscul ca SUA să își piardă statutul de unică superputere globală. America este un “imperiu indispensabil” pentru apărarea păcii, a drepturilor omului și a libertății comerțului. Lumea clădită de ea pe temelia acestor valori va dispărea în măsura în care China, acumulând o putere comparabilă cu cea a Americii, va promova o altă ordine bazată pe principii extrase din tradițiile, cultura și mentalitățile ei autoritare și egalitare. Din confruntarea unor seturi diferite de valori va rezulta peste puțin timp un mare război cu rezultate incerte. Pentru prevenirea lui se impune acum purtarea unui război mic cu rezultate relativ certe.

O asemenea teorie – după părerea mea, greșită – are două consecințe. Prima este aceea că SUA trebuie să mute centrul de greutate al acțiunii lor politice din Atlantic în Pacific, din Europa în Asia. A doua consecință este că pentru a face o asemenea piruetă și înainte de a se angaja în confruntarea decisivă cu China, SUA trebuie să își asigure spatele încheind conturile în Europa și Eurasia. Aceasta implică convenirea unor aranjamente referitoare la arhitectura de securitate în Europa de est, în Balcani și la Marea Neagră. Ca și în trecut (vezi Convenția austro-otomană din 1774 prin care Imperiului Habsburgic i se ceda Bucovina sau Pacea de la București din 1812 prin care Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus Basarabia), în realizarea expeditivă a unor asemenea aranjamente România poate fi o foarte bună monedă de schimb.

Obligate să se concentreze în Pacific, SUA trebuie să negocieze cu Rusia și cu puterile Europei centrale și occidentale dintre care cea mai relevantă este Germania. (Marea Britanie rămâne oricum un aliat fidel, relevanța geopolitică al Franței este în eclipsă iar Italia și Spania sunt reduse la neputință de crizele socio-economice interne.) Ce se poate face cu România în cadrul acestor negocieri?

a) Dacă negocierile se poartă direct cu Rusia, există mai multe posibilități.

i. Cu certitudine unii ar dori ca linia de delimitare a zonelor de influență să treacă pe Nistru. Rusia ar obține, dincolo de confirmarea, fie ea și tacită, a anexării Crimeii, federalizarea Ucrainei pe principiul simetriei – adică al egalității în drepturi între federație și subiecții federației. În schimb ar fi necesar să accepte stingerea crizei transnistrene, ceea ce ar avea ca urmare unirea Republicii Moldova cu România. Pentru susținătorii acestei formule, SUA ar trebui să lase în urmă o Românie mare și puternică, aptă să apere cu forțe proprii (singură sau în cadrul “alianței dintre mări”) frontiera convenită cu Rusia, garantând astfel stabilitatea aranjamentului ruso-american.

Din comportamentul ambasadei SUA la București rezultă că fie deocamdată acest punct de vedere nu a prevalat fie el a fost adoptat în varianta care face din România o simplă piesă de articulare pasivă într-un mare angrenaj polono-turc.

ii. Există desigur analiști și decidenți americani care favorizează o altă opinie. Aceștia consideră că un front pe Nistru nu este viabil. Cu UE în degringoladă și cu NATO paralizat, spre a se angaja liniștit în Pacific SUA ar trebui să revină la frontierele de la Malta, stabilite de înțeleptul (nu este nici o ironie în acest adjectiv) Președinte George Bush Sr. Mulți americani (printre care și fostul ambasador american la NATO, Bob Hunter) regretă îndepărtarea Americii de la linia acordurilor Bush-Gorbaciov din 1989.

Întoarcerea la Malta ar însemna, în principiu, o linie de demarcație pe Carpați. Ea ar putea fi deplasată ceva mai la vest, pentru a evita complicațiile provocate de fracturarea României dar Rusia ar trebui să accepte o anumită partajare a Balcanilor, lăsând vestul musulman (în special albanez) și catolic al acestora în zona de control euro-atlantic. În locul deplasării Viszegradului mai la est – așa cum estimam că este logic să se întâmple în cadrul unei alte analize – s-ar putea ca planificatorii politici americani să prefere (nu neapărat corect) păstrarea a ceea ce se mai poate păstra din vechiul Viszegrad, renunțând, probabil, la Ungaria și Slovacia, deja înclinate spre Rusia, în schimbul statelor baltice, și bazându-se pe veșnic rebela Polonie, genetic rusofobă și germanosceptică în același timp.

b) Această linie (o diagonală europeană pe direcția nord-est – sud-vest despre care am scris deja cu mai mulți ani în urmă) aptă a motiva acordarea mânii libere pentru SUA în războiul din Pacific, este foarte asemănătoare cu cea proiectată de Germania ca temei al unei noi antante cu Rusia. Dacă respectiva linie va fi convenită direct între SUA și Rusia, Germania va rămâne fără marjă de negociere. Ceea ce, fără îndoială, va șubrezi și așa zdruncinata alianță tansatlantică, nevrozând Berlinul. Consecință pe care Washingtonul nu și-o poate dori căci nu are nevoie de tensiuni suplimentare în relația cu aliații europeni sau de crize în Europa.

Iată de ce nu este exclus ca, într-o formă sau alta, SUA să asocieze Germania la negocierile cu Rusia. Lucrul se poate face fie prin organizarea unor negocieri tripartite (ceea ce este mai complicat și inevitabil prea transparent) fie prin negocieri paralele americano-ruse, americano-germane și ruso-germane, în cadrul celor dintâi convenindu-se o formulă a cărei realizare în concret este lăsată Germaniei, detaliile planului de execuție urmând a fi convenite în cadrul oferit de cele din urmă.

Că o fi una, că o fi alta, odată Romania readusă, la propriu și la figurat, în vecinătatea imediată a Rusiei, soarta ei va fi aceeași: mai mare sau mai mică sub aspect teritorial, livrată direct sau prin interpus, ea va rămâne o parte a lumii euro-asiatice.

4. Dacă acestea ar fi intențiile SUA (cel puțin din punctul de vedere al școlilor de gândire analizate) acțiunile diplomației americane la București având ca efect evident ostilizarea românilor și alimentarea unui curent antiamerican, altminteri nefiresc și netradițional, în România, devin logice. Nimic nu garantează mai bine înțelegeri precum cele descrise mai sus decât americanofobia românilor.

Atât Rusia cât și Germania ar putea suspecta că în timp ce America declară că se retrage din România (păstrându-și probabil bazele militare, așa cum a făcut-o și în alte locuri), ea lasă în urmă un popor de “partizani” americanofili gata să poarte la infinit un război de gherilă împotriva noului stăpân. În mintea rușilor, dar nu numai, este încă proaspătă amintirea experienței post Malta când, după ce se angajase să nu profite de retragerea URSS și să se extindă spre est, Occidentul a avansat până la frontiera rusă susținând că nu o face la inițiativa sa ci la cererea foștilor sateliți sovietici care, odată eliberați, aveau dreptul suveran de a-și decide soarta și a-și alege alianțele.

Dacă românii, la nivel de masă, ajung să îi deteste pe americani și să se bucure de plecarea lor (ba chiar să creadă că neutralitatea sau alianța cu Rusia ar fi salvatoare) acea experiență nu se mai poate repeta. Sinceritatea angajării SUA în aranjamentele convenite cu Rusia sau / și Germania, descrise anterior, ca și viabilitatea acestor aranjamente sunt probate prin întregul comportament actual, altminteri ininteligibil, al SUA față de România și de cetățenii români. O schimbare de politică fără zgomot, operată cu discreție, nu ar avea suficientă eficacitate dar, mai ales, nu ar avea suficientă credibilitate în ochii actorilor regionali cu care Washingtonul negociază.

SUA vor ca românii să achieseze din tot sufletul la noua lor linie politică în Europa. Pentru asta românii tebuie să înceteze sincer a-i iubi pe americani. Numai așa ei vor merge în direcția în care de fapt nu vor să meargă, tocmai pentru că americanii formal le spun să nu meargă acolo. (După aceea li se va putea reproșa românilor că ei au vrut-o.) Numai așa românii vor începe să îi susțină pe liderii considerați a fi rusofili pecetluind astfel o înțelegere americano-rusă (directă sau promovată pe filieră germană) aptă a permite reorientarea strategică a Washingtonului.

Aceasta este, desigur, doar o ipoteză. O ipoteză care se susține, însă, prin argumentele oferite de fapte. Deocamdată. Ceea ce aduce viitorul nu știm. Lucrurile se pot schimba.

Pentru moment trebuie să recunosc că analizele mele anterioare, pornite de la ceea ce eu, ca adept al parteneriatului strategic româno-american, credeam că face bine Americii, m-au condus la concluzii probabil greșite. Aceasta cel puțin în raport cu starea de fapt. Pornind de la fapte iar nu de la posibile ținte deduse printr-o presupusă empatie cu America, concluzia este alta. Ambasada SUA la București servește interesele americane dar acestea sunt altele decât cele bănuite de mine. Din nefericire ele sunt neconcordante cu interesele românești. Nu știu ce putem face dar este bine ca măcar să știm cum stăm.

P.S. După ce analiza m-a condus prin deducție la concluziile expuse anterior, am încercat să mă verific căutând informații la sursă, în SUA. Prietenii mei de acolo, bine informați, m-au lăsat să înțeleg că presupunerile mele ar putea fi corecte. În plus, au sugerat că și dacă are resurse să apere frontul estic al NATO, Americii i-ar fi mult mai greu să scoată România sau să vadă rostul efortului uriaș pentru scoaterea ei din cleștele geopolitic ruso-maghiar care se închide în prezent, inclusiv cu ajutor german. De aceea ar prefera să iasă singură din încercuire.

Încotro să o apucăm atunci?

O cale de explorat ar fi cea a lui Alexandru Lăpușneanu: noi să îi iubim pe ei chiar dacă ei nu ne iubesc pe noi; să îi iubim chiar și fără voia lor…căci numai iubindu-i le zădărnicim planul. Dacă lucrurile continuă ca acum, asta ne va fi din ce în ce mai greu.

O altă cale este cea a lui Nicolae Titulescu: românii trebuie să realizeze o înțelegere cu rușii înainte ca rușii să ajungă a se înțelege cu Occidentul peste capul lor, căci altminteri înțelegerea din urmă se va face pe seama lor și în ceasul acesteia ei vor fi pierduți. Mă întreb, însă, dacă nu este prea târziu deja?

O a treia cale merge spre consolidarea alianțelor cu vecinii, după îndemnul “Mioriței”: “stăpâne, stăpâne, mai cheamă și-un câine!” Totul este să mai aflăm pe undeva un „câine” dispus a fi credincios.

Mai sunt poate și altele de făcut dar prima urgență este să ne găsim … niște conducători naționali.

Grele vremuri…

sursa: blogul lui Adrian Severin

Articole relevante

Opinie: SUA transmite România sub „protectoratul” turc
accesări 1118
România este o colonie. Acesta nu este un slogan, este purul adevăr, iar aceasta este realitate de peste 150 de ani. Fie că au fost ”Marile Puteri” , ...
Iben Thranholm: Așa cum regimul sovietic și-a creat propria religie, l...
accesări 1688
100 de ani de la lovitura de stat bolșevică 10 întrebări pentru cei care gândesc din partea www.flux.md Cu prilejul centenarului de la Revoluția...
NATO, România şi Europa nouă
accesări 4017
În aprilie 1949, la Washington, occidentalii au încheiat o alianţă ideologică şi militară către care se îndreptau, în fapt, de peste doi ani, de la pr...
Adrian Severin: De ce aliații vor să ne piardă?
accesări 2087
La scurt timp după ce am terminat analiza mesajului prin care ambasadorul SUA Hans Klemm îi îndemna pe români să le permită imigranților arabo-musulma...
ALEKSANDR DUGHIN: TEROAREA ROȘIE
accesări 2308
Data de 5 septembrie poate fi numită Ziua terorii revoluționare. Este o dată fatidică. Anume în această zi, în 1793, Congresul Național al Franței ...
Alexandr Dughin: „Influenţa nefastă a unipolarităţii”
accesări 2768
Vă propunem un fragment din lucrarea "Misiunea Eurasianistă. O introducere în eurasianism", care urmează să apară în curând la o editură din România. ...
Preşedintele Trump, NATO şi România (IV)
accesări 3270
Ann Hart Coulter, 56 de ani, este o publicistă conservatoare new yorkeză, comentatoare la televiziunile naţionale MSNBC, CNN şi Fox News şi la posturi...
Lucien Cerise: 100 de ani de la lovitura de stat bolșevică
accesări 4081
10 întrebări pentru cei care gândesc din partea www.flux.md  Cu prilejul centenarului de la Revoluția din Octombrie 1917 ne-am propus să adresăm  ace...
Ilie Șerbănescu: România, o colonie la periferia Europei (5)
accesări 2171
5. O rată de depopulare consemnată doar în războaie Suntem la fel de afectați ca și România și la capitolul prăbușire demografică. Doar că, de regulă...

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , ,

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *