Adrian Serverin: Crima de drept comun a ajuns crimă politică, respectiv trădare de neam. Din „stat mafiot”, deci antidemocratic, „statul subteran” s-a transformat în stat antinațional

09:11, 18 septembrie 2018 | Opinii | 390 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Dacă privești trecutul fără patimi și fără prejudecăți, observi că ticăloșiile cele mai mari au pornit de la proiecte banale care abia pe parcurs, într-un mediu toxic, s-au malignizat. Așa trebuie să fi stat lucrurile și cu „protocoalele SRI”.

La început, probabil, a fost vorba despre ideea că întreaga suflare trebuie să coopereze pentru apărarea siguranței naționale. În acest scop, între serviciile de informații, care alcătuiau sistemul imunitar al statului, și restul instituțiilor statului, informația trebuia să circule, în așa fel încât, păstrându-se discreția necesară eficienței operațiunilor, puterea dată de cunoașterea realității să întărească întreaga alcătuire statală și să îi garanteze succesul. Ce era rău într-o asemenea cooperare?

Asta susțin astăzi dnii Maior, Coldea, Dumbravă, dar și Livia Stanciu, Ionuț Matei, Cristina Tarcea și alții făcuți din aceeași odioasă plămadă, arhitecți și constructori ai statului subteran criminal. (Formulă pe care o prefer celei de „stat paralel”.) Aceștia uită, însă, să spună că pornind de la o intenție pioasă, au pavat cu ea drumul către infernul în care au împins națiunea română și din care aceasta nu mai știe astăzi cum să iasă.

Cotitura a început acolo unde gestionarii cooperării și-au dat seama că firele informative care îi leagă pot fi folosite pentru a transforma puterea statului într-o putere personală prin care ei dobândeau capacitatea de a controla statul și, după nevoi, de a-l vinde în profit propriu.

O atare putere ar fi rămas, însă, doar virtuală, dacă în rețea nu ar fi fost integrată autoritatea judecătorească. Inițial „cooperarea” s-a redus la un transfer de informații către cei responsabili cu urmărirea penală, procurorii. La urma urmelor ce era rău ca aceștia să fie informați și să primească astfel ajutor în identificarea eventualilor infractori? Oricum, dacă doreau să îi neutralizeze pe răufăcătorii astfel descoperiți, trebuiau să strângă probe convingătoare pe care să le prezinte apoi judecătorilor, în cadrul unor proceduri legale și echitabile. Proba care nu era legală nu servea la nimic; iar proba care nu era prezentată nu avea nici o influență căci practic nu exista. Protocoalele nu făceau deci nici un mare rău. Păreau încă onorabile.

Atunci, după expresia de acum faimoasă a generalului Dumbravă, SRI și-a dat seama că retragerea sa din „câmpul tactic” odată cu transferul informației către organul de urmărire penală este prematură, făcând tot efortul inutil. Statul putea fi controlat numai prin informația transformată în sentință judecătorească sau cel puțin susceptibilă să se transforme într-o astfel de sentință. Atât timp cât rechizitoriile bazate pe probe invizibile erau respinse de judecători, influența „apărătorilor siguranței naționale”, exercitată prin intermediul procurorilor era zero. Așadar, rigorile eficienței cereau și înregimentarea judecătorilor. Astfel chiar judecătorii puteau fi controlați și obligați să nu mai achite infractorii pentru rațiuni de „corectitudine juridică” formală.

SRI a decis atunci să rămână în „câmpul tactic” până la victoria finală asupra „răului”. În acest scop s-au alcătuit „echipele mixte” iar ofițerii de informații au trecut la efectuarea actelor de urmărire penală. Ceea ce confunda atribuțiile și bloca sistemul de control și contraponderi (checks and balancies) care este garanția principală a democrației.

Informațiile secrete nu puteau fi însă furnizate acuzaților și apărătorilor lor întrucât, așa cum ne învață Dna Cristina Tarcea, aceasta ar fi dus la deconspirarea surselor și ar fi compromis sistemul de culegere a datelor. Prin urmare, judecătorii au început să judece pe baza unor „probe” necunoscute acuzaților și care nu mai puteau fi verificate prin contraprobe. Avantajul era însă acela că astfel, chipurile, infractorii erau prinși și pedepsiți mai ușor. Ce este rău în pedepsirea celor fărădelege?! Important este ca „apărătorii legii” să știe cine a încălcat legea și cine nu, iar nu apărătorii acuzaților.

Așa a fost distrusă, însă, prin încălcarea dreptului la apărare, nu doar posibilitatea de a depista probele înșelătoare, ci mai ales garanția că nici un vinovat nu va fi pedepsit, adică garanția esențială a guvernării prin lege, a statului de drept.

Iar dacă realitatea informației tot nu era verificată și verificabilă, de ce să nu se fabrice informație, în măsura în care „cauza” o cerea? Dacă informația înseamnă putere, de ce să ne mulțumim numai cu puterea pe care natura ne-o furnizează și să nu ne sporim puterea producând informație? De la condamnări bazate pe probe secrete s-a trecut la condamnări bazate pe probe false. Așa s-a ajuns ca un sistem imoral să devină ilegal, și sistemul ilegal să devină criminal.

Toți acești pași, făcuți în numele luptei împotriva corupției, decretate șiret ca amenințare la adresa securității naționale, au avut nevoie, dincolo de o atare acoperire ideologică, de protecție politică. Ea a venit de la Președintele jucător, Traian Băsescu.

Acesta a înțeles că numai procurându-și un asemenea instrument poate suplini puterea executivă formală pe care Constituția i-o refuzase, cu o putere reală, cu atât mai redutabilă cu cât, fiind secretă, ea avea și caracter monopolist; era numai a lui și a statului său subteran, în afara oricărei limitări și a oricărui control. Avea să afle, după încheierea mandatului său, că un asemenea sistem are capacitatea de a se autonomiza și că se lasă folosit numai în măsura în care îl poate folosi pe cel care crede că îl stăpânește. Așa se face că băsismul i-a supraviețuit lui Băsescu, în acest scop chiar sacrificându-l.

Probabil că toate acestea ar fi rămas să producă urmări rele numai în sfera micilor lupte politice locale și a suferințelor interne, dacă mediul înconjurător nu ar fi favorizat transformarea unei bronșite politicianiste cronice în cancer pulmonar geopolitic. Și dinnou, totul a pornit de la decizii aparent rezonabile.

La finele Războiului Rece și al sistemului mondial sovietic, liberă și independentă, dar singură și izolată, România a fost obligată să schimbe frontul și să își găsească aliați printre foștii adversari. În componența prețului pretins de aceștia a fost inclusă și încetarea (contra)spionajului la adresa lor, de înlocuit cu un sistem de cooperare în materie informativă.

În măsura în care cooperarea era o idee rezonabilă, încetarea culegerii de informații pe frontul occidental era o prostie sinucigașă. Inițial, liderii politici români postcomuniști au încercat să se opună, fiind imediat etichetați ca „neo-comuniști” și „cripto-comuniști”. Apoi, pe măsură ce câștigarea puterii în țară a devenit tot mai dependentă de sprijinul extern, s-a cedat terenul pas cu pas, ajungându-se până la crima deconspirării agenților acoperiți ai României din spațiul euro-atlantic.

Renunțarea la informare în favoarea cooperării a dus inexorabil la subordonare. O subordonare păgubitoare sub aspect național românesc, dar profitabilă sub aspect personal.

Ajungând vârf de lance al cooperării cu aliații oficiali ai României, „statul subteran” și-a consolidat puterea punându-și serviciile la dispoziția acestora. Ei având o veche experiență în folosirea mafiei naționale pentru promovarea agendelor lor politice internaționale. Astfel crima de drept comun a ajuns crimă politică, respectiv trădare de neam. Din „stat mafiot”, deci antidemocratic, „statul subteran” s-a transformat în stat antinațional.

Acum se discută despre denunțarea „protocoalelor SRI” sau despre anularea lor prin lege. O discuție naivă, absurdă și inutilă. Dacă nu cumva avem de a face cu o altă diversiune.

Denunțarea poate fi operată numai de către cei care sunt părți la protocoale și ea operează numai pentru viitor. Fiind secrete, nici nu știm care sunt înțelegerile de denunțat. Mai mult, unele sună foarte tehnic și neutru, abia aplicarea lor abuzivă fiind penală. Aici mai degrabă vorbim de abuz în serviciu decât de protocoale abuzive.

Anularea are efecte pentru trecut, căci ea vizează sancționarea unei ilegalitați existente la data încheierii protocoalelor și care le-a viciat nașterea răpindu-le capacitatea de a produce efecte licite. Reaua credință în aplicarea lor, intervenită, deci, ulterior încheierii, nu le afectează validitatea. (Mala fides superveniens non nocet.)

Fiind o problemă de ilegalitate, nulitatea se constată iar nu se decretează; or aceasta se face de judecător, iar nu de legiuitor.

Prin lege s-ar putea stabili numai scoaterea în afara legii a unor asemenea înțelegeri și forme de cooperare, dar legea nu retroactivează. O asemenea lege ar avea ca urmare tocmai legalizarea protocoalelor deja încheiate și executate înainte de adoptarea ei.

Desigur, o lege care să facă imposibile în viitor asemenea orori este bine venită, dar ea trebuie să pornească de la observația că ele au fost ilegale și în trecut. Or, dacă au fost ilegale, o Ordonanță de urgență, impusă de situația de criză existentă, ar trebui fie să constituie un parchet special competent să înceapă urmărirea penală, cel puțin in rem, în legătură cu faptele având ca obiect încheierea și executarea „protocoalelor SRI”, fie să extindă această competență la nivelul tuturor parchetelor din România, astfel încât orice procuror să se poată autosesiza. (Căci or mai exista și niște procurori probi în România). Complementar și obligatoriu, vor trebui indicate și instanțe speciale care să judece rechizitoriile promovate la capătul acestor urmăriri penale. Dacă vor judeca chiar executorii protocoalelor mai bine ne lăsăm păgubași.

În același timp, fără a ne mai pierde timpul cu legiferarea desecretizării, când însăși secretizarea unei proceduri având efecte judiciare a fost ilegală, sau cu abrogarea unor acte ilegale ab initio, trebuie amnistiate toate faptele care au fost vizate de „protocoalele SRI”. Nu toate protocoalele (și abundența deconspirării lor este tot o diversiune), ci numai acelea având legătură cu justiția. Justiția nu are dreptul la asemenea forme de cooperare și actul de justiție care numai ipotetic a fost influențat de ele trebuie desființat.

Ulterior, de dragul reconcilierii și al păcii sociale, se va putea discuta și despre amnistierea faptelor penale comise de magistrați sau ofițerii de informații prin încheierea și / sau executarea protocoalelor cu pricina.

În fine, prin aceeași OUG, este imperios să se instituie, cu observarea normelor Consiliului Europei, o procedură de lustrație care să conducă, nu ca pedeapsă, ci ca măsură de igienă cu caracter profilactic, la excluderea din magistratură a acelor persoane care au dovedit entuziasm, încrâncenare, imaginație maladivă și perseverență în încălcarea drepturilor omului prin folosirea instrumentelor create de odioasele protocoale.

Acestea nu sunt măsuri morale cu caracter platonic, ci pași reali către restabilirea supremației legii (a statului de drept), precum și către redobândirea suveranității noastre naționale. În lipsa lor „Protocoalele SRI” își vor produce dezastruasele efecte la nesfârșit, trecând din ce în ce mai vicioase, de la un puseu de revoltă nevolnică împotriva „statului paralel” la altul.

Sursa: http://adrianseverin.com