A fi sau a nu fi atlanticiști

15:29, 8 aprilie 2018 | Opinii | 809 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Românii trăiesc maxima dezamăgire provocată de comportamentul aliaților lor; ori al celor pe care și i-au dorit și i-au crezut aliați. Aceștia, în loc să se mulțumească cu prietenia românilor, cu toate păcatele ei, au căzut pradă tentației de a-și reface imperiile sau de a-și extinde sferele de influență.

Conștiința că au ajuns un fel de colonie sau de teritoriu sub tutelă, îi face pe români să se revolte. În această revoltă își are sursa ideea de schimbare a frontului, de întoarcere a armelor, de reorientare a alianțelor. Unii acuză opțiunea euro-atlantică din anii 1990 și afirmă de-a dreptul că trebuie să ne întoarcem spre Rusia. Alții se întreabă doar ce ar fi dacă am reveni la un parteneriat oriental circumscris de valorile noastre tradiționale creștin-ortodoxe? Ar presupune un atare demers costuri greu de suportat? Renaște și utopia neutralității.

Sunt întrebări prea dificile spre a le da aici un răspuns complet. Nu putem nici lăsa, însă, discuția la nivel de acuzații reciproce, de blesteme și de invective pe care rusofilii și atlantofilii, respectiv atlantofobii și rusofobii și le aruncă unii altora. În această zarvă geopolitică în care se ciocnesc toate filiile și fobiile, singura voce care nu se mai aude este cea a românofililor; mai exact a românilor puri și simpli.

Pentru a ne întoarce pe terenul rațiunii și al intersului național românesc este necesară o oricât de sumară privire istorică. O încercăm în cele ce urmează, cu speranața de a declanșa o dezbatere a cărei seriozitate să îi egaleze legitimitatea, ridicându-se la nivelul de gravitate a temei.

  1. Mai întâi, ce se întâmplă cu NATO?

NATO este o alianță defensivă politico-militară creată în timpul Războiului Rece de puterile aliate occidentale din al Doilea Război Mondial, pentru a se asigura că Germania va fi menținută în afara oricărei posibilități de a mai pune în pericol pacea Europei, fără ca în acest scop să mai fie necesar sprijinul Rusiei. Un asemenea aranjament impunea prezența militară americană în Europa și angajamentul politic al SUA de a interveni prin toate mijloacele pentru apărarea ordinii europene postbelice. La nașterea sa, lozinca NATO era: “America înăuntru, Rusia afară și Germania jos.” Elementul de referință prin raportare la care se stabilea ce înseamnă „înăuntru” și „afară” era Europa.

La scurt timp, în condițiile împărțirii Europei prin faimoasa “Cortină de fier” a lui Churchill, în două părți în care, după profeția lui Stalin, fiecare armată ocupantă își impusese ideologia și sistemul politic circumscris de aceasta, precum și în cele ale dobândirii armei nucleare de către URSS, s-a împlinit profeția lui Hitler potrivit căreia, sub amenințare bolșevică, în apărarea civilizației occidentale, democrațiile nord-atlantice vor apela la sprijinul fostului inamic german. Așa se face că obiectivul NATO nu a mai fost îngrădirea Germaniei, ci stăvilirea expansiunii Rusiei sovietice, SUA asigurând aliaților europeni „umbrela de securitate” nucleară.

În acest nou context nu mai avea rațiune menținerea Germaniei la pământ, în stare de neputință, și, în consecință, s-a trecut la întărirea Germaniei. Spre a reface puterea germană în condiții de securitate pentru noii săi aliați, a fost declanșat, cu contribuția esențială a SUA, procesul integrării europene, care a condus, în cele din urmă, la apariția UE. Astfel America a devenit o “putere europeană”, NATO a ajuns să însemne America iar UE s-a constituit ca piață în slujba economiei germane. (Europenii și-au „cumpărat” pacea acceptând dependența militară de America și cea economică de Germania. Avea să urmeze, după 1990, dependența energetică de Rusia.)

Obligată să contrabalanseze puterea NATO, URSS a creat propriul său bloc militar, și anume Pactul de la Varșovia, din care a făcut parte și România. Așa a apărut ordinea mondială bipolară. Esența acestei ordini a fost menținerea păcii prin “echilibrul terorii”; mai explicit, prin echilibrul puterilor nucleare.

După abandonul URSS în 1991 și autodizolvarea Pactului de la Varșovia, pentru o vreme ordinea lumii a devenit unipolară, singurul actor global ramânând SUA, iar pacea lumii fiind garantată de superputerea nucleară americană. Cum povara era uriașă, America a încurajat transformarea NATO dintr-o alianță nord-atlantică activă în Europa, într-o alianță euro-atlantică implicată la nivel universal. Astfel SUA ar fi putut împărți cu aliații costul misiunii de „polițist universal”.

Aceasta s-a produs simultan cu un alt fenomen. Scăpați de amenințarea sovietică și cea a Pactului de la Varșovia, protagoniștii vest-europeni, în special Germania și Franța, și-au descoperit interese geo-strategice diferite de cele ale Americii, au început să se simtă stânjeniți de comanda americană și au purces la emanciparea de sub tutela acesteia. Rezultatul a fost că pentru SUA, importanța NATO în împărțirea poverii legate de  asigurarea poliției mondiale a pălit, ea fiind devansată de păstrarea dreptului la supervizarea geopoliticii europene prin NATO, în așa fel încât să poată fi prevenită decuplarea acesteia de strategia globală americană.

  1. Cam pe atunci a trebuit să își exprime opțiunile România. O Românie în acel moment, într-adevăr, independentă, dar și izolată; respectiv fără aliați strategici și fără securitate nucleară. Cum Rusia post-sovietică nu i-a oferit, fiindcă nu a putut sau nu a vrut, un aranjament de securitate echitabil, fezabil, eficient și durabil, în timp ce pentru noi renașterea ambițiilor sale de superputere, ca și resuscitarea imperialismului german, erau de așteptat, unica soluție a fost parteneriatul strategic cu SUA și aderarea la NATO. Prin America sau ca parteneri ai Americii voiam să ajungem în NATO, iar prin NATO, respectiv ca membri ai NATO urmăream să ne așezăm pe aceeași parte a baricadei cu Germania și Franța, dar și cu Ungaria, ca garanție, optimă dacă nu ideală, de securitate, atât în perspectiva previzibilă a dezordinii multipolarismului global asimetric, spre care aluneca inexorabil unipolarismul, cât și în aceea, dezirabilă, a unei noi ordini mondiale bazate pe un pact global de securitate colectivă convenit între puterile euro-atlantice și cele euro-asiatice.

În nici una din aceste ipoteze România nu își putea permite să rămână singură. Ea nu putea rezista singură în fața nici uneia dintre puterile globale (consacrate, emergente, recurente sau decadente) și nici nu putea aștepta apariția unor înțelegeri între acestea fără a fi aliatul vreuneia. Neutralitatea unei țări cu caracteristicile geostrategice și geoeconomice ale României este o iluzie. Până acum nimeni nu a demonstrat contrariul. Oricum, noi am declarat la vremea respectivă, și declarația noastră era sinceră, că nu intrăm în NATO împotriva Rusiei sau a altcuiva, ci numai în scopul întăririi securității și stabilității noastre; un atare spor de securitate și stabilitate în vecinătatea apropiată a Rusiei fiind de natură să sporească inclusiv securitatea și stabilitatea acesteia.

  1. Se poate pune întrebarea: de ce SUA și nu Germania sau Franța? După dispariția lui Francois Mitterrand și reapariția Germaniei Mari (căruia Președintele francez i se opusese fără succes), Franța a cedat inițiativa politică în Europa, protagonistului economic al acesteia, Germania. (Potrivit mărturisirii făcute nouă de Helmut Kohl, Mitterrand i-ar fi spus, de-a dreptul profetic, apropo de proiectul reunificării germane: „Nu mă îndoiesc de buna voastră credință, dar într-un fel se comportă un om de șaptezeci de kilograme și altfel unul de o sută de kilograme.”) În atari circumstanțe, cu tot gaullismul lui Jacques Chirac, Franța nu mai era o soluție strategică pentru România.

O Germanie europeană, însă, ar fi fost. Această Germanie nu a avut, din nefericire, o deschidere reală către România. Pe de o parte, privirea ei nu bătea dincolo de frontiera estică a Grupului de la Vișegrad; posibil, din cauza miopiei strategice dar mai degrabă datorită unei viziuni strategice tradiționale potrivit căreia Europa de Sud-Est (Balcanii), căreia prin tradiție îi era arondată și România, reprezenta obiect de tranzacție cu Rusia, ea nemeritând, potrivit celebrelor cuvinte ale lui Otto von Bismarck, „nici măcar viața a doi grenadieri din Pomerania”. Pe de altă parte, erau în joc prejudecățile sau povara istorică referitoare la România, ca exponent al unei latinități duplicitare pe care Germania niciodată nu a putut conta la nevoie.

În atari condiții România a stabilit câte un parteneriat strategic cu Italia și cu Polonia, ca parteneri strategici ai Americii, și a inițiat o trilaterală cu Austria și Ungaria, ca parteneri strategici al Germaniei. Procedând astfel, ea știa prea bine, totuși, că asemenea alianțe, lipsite de ancora unei superputeri globale (singura rămasă era SUA), nu vor avea pentru corabia românească o valoare mai mare decât în perioada interbelică au avut-o Mica Înțelegere (România, Iugoslavia și Cehoslovacia) sau Antanta Balcanică (România, Iugoslavia, Grecia și Turcia) în ceasul pactului dintre Ribentropp și Molotov (asupra căruia Titulescu avertizase).

  1. Este, oare, UE soluția care ne aduce mai mult?

Spre finele deceniului 1990 scriam că dacă Germania (tot mai depărtată de America) nu va vedea că statele membre ale UE se integrează într-o federație aptă a juca rolul unui actor global, atunci se va întoarce spre Rusia, conștientă că numai cu sprijinul acesteia putea deveni o superputere continentală (cu impact major asupra ordinii multipolarismului global al viitorului); tot astfel cum Rusia știa că numai cu acceptul Germaniei poate deveni o superputere maritimă (și prin aceasta globală). „Omul de șaptezeci de kilograme” al Președintelui Mitterrand era Germania europeană. „Omul de o sută de kilograme” era Europa germană. Prima nu putea aspira decât la a fi motorul economic al unei democrații transnaționale europene. Cea de a doua avea atât capacitatea cât și tentația de a părăsi drumul federației democrate de state-națiune, adică cel al Statelor Unite ale Europei, pentru a aluneca înapoi spre refacerea Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană.

Egoismele și miopiile naționale, intrigile concurenților politici globali, opoziția ocultei corporatiste mondiale, pe lângă obsesia supremației germane („Deutschland, Deutschland uber alles, uber alles in der Welt”), au dus UE către formula imperială în dauna celei federale, și, pe cale de consecință, România către statutul de colonie în dauna celui de stat federat. Singura speranță pentru a contrabalansa această tendință rămânea astfel parteneriatul cu SUA. Din păcate America ne-a preferat ca vasali decât ca parteneri și a profitat de toate ocaziile pe care le-a avut pentru a-și atinge ținta.

  1. Am dat toate aceste detalii pentru a se înțelege contextul istoric internațional al opțiunilor românești și a se vedea că noi am avut în anii 1990 o concepție coerentă. Această concepție includea nu numai cedările de acceptat, ci și compensațiile de reclamat și liniile roșii de netrecut. Ea urmărea echilibrul dintre interesele străinătății în România și interesele românilor în străinătate. Se includea aici redefinirea obiectivelor naționale românești în contextul nou european și euroatlantic, iar nu renunțarea la aspirațiile naționale.

Din păcate, ulterior intrării noastre în NATO, ca și aderării noastre la UE, conducătorii României au pus pe prim plan luptele politice interne, și, pentru a le câștiga, au căutat sprijin extern, în schimbul căruia au cedat în toate chipurile suveranitatea națională. Să luăm ca exemplu numai diferența condițiilor în care România și Polonia, oficial ambele membre NATO, au achiziționat sistemul de rachete Patriot. Noi am cumpărat, ca o colonie, o variantă tehnologic învechită la un preț gigantic, în timp ce polonezii, ca adevărați parteneri, au plătit mai puțin, obținând și promisiunea transferului ultimelor noutăți tehnologice.

Pe acest fond și cumva ca un zălog stupid al fidelității noastre, am intrat într-o relație tensionată, dacă nu chiar de război rece măcar de pace rece, cu Rusia, șubrezind inclusiv legăturile economice și comerciale cu ea, în timp ce deteriorarea relațiilor americano-germane ne-a îndepărtat și de Berlin.

În mod normal o relație de vasalitate presupune cedarea libertății în schimbul protecției. Noi am devenit vasali fără ca măcar să dobândim garanția protecției. Teoretic, ca membri ai NATO ne bucurăm de securitate, dar practic, deocamdată, plătim cu bunăstarea prezentă și cu expunerea noastră ca țintă privilegiată certă, solidaritatea viitoare incertă a protectorilor ipotetici, în cazul unei agresiuni convenționale improbabile împotriva noastră.

Este cumva vina „partenerilor tutelari” și a „parteneriatelor opresive”? Nu! Este vina noastră dacă partenerii au devenit stăpâni iar partenriatul s-a transformat în vasalitate! Trebuie să adoptăm o altă formulă de securitate? Care? Există vreo alternativă? Nu o văd. Ceea ce trebuie este să revenim la concepția noastră originară. Asta înseamnă că loialitatea noastră față de Occident nu trebuie dovedită și măsurată prin ostilitatea noastră față de Orient, apropierea față de SUA sau Germania nu trebuie realizată prin distanțarea față de Rusia sau China. De asemenea înseamnă că fidelitatea trebuie separată de obediență, alianța deosebită de supunere, iar partajarea exercițiului suveranității de cedarea suveranității.

  1. Ținând seama de situația în care s-a pus România astăzi, lucrul nu este ușor de realizat, dar trebuie cel puțin încercat. În pregătirea acestei mișcări nu putem ignora faptul că în prezent România este și un câmp de bătălie pe care se confruntă interesele militare ale Americii, cele economice ale Germaniei și cele politice ale Rusiei. Rusia și Germania nu ne oferă nimic. America este singura care ne promite sprijinul la nevoie, dar ea este geograficește prea departe, militaricește prea implicată în alte locuri, iar aportul ei este prevăzut ca soluție de ultim recurs după ce ultimul român va fi murit în luptă.

“Și acum Adam alege-ți soția!” “Și acum România alege-ți aliatul!” „A fi sau a nu fi atlanticist? Aceasta-i întrebarea.”

Unii spun că ar fi bine să reluăm vechile relații comerciale cu Rusia. Nu cred că SUA s-ar opune sau că Germania ar avea ceva de pierdut. Rusia ar cere, însă, un preț politic pentru asta. Abia plata acestui preț i-ar putea frustra pe partenerii occidentali. Plata unui preț politic nu este egală cu o alianță politică dar poate fi egală cu șubrezirea unei alianțe politice. Politicul și economicul nu pot fi separate. Apoi nimeni nu își deschide piața fără reciprocitate. Or, piața românească este parte a pieței interne unice europene.

Alții spun că ar trebui să cerem retragerea trupelor și arsenalului militar american /NATO din România, pentru a nu mai fi ținta Rusiei. Ce vom face, însă, atunci când Germania și Rusia se vor înțelege asupra partajului Europei centrale, iar planul dezmembrării României pe linia Carpaților, despre care avem știință, va fi scos de la frigider? A nu fi țintă este bine, dar nu și suficient. Nici statutul de spațiu tampon („țara nimănui”) nu este confortabil.

Prin urmare, starea noastră actuală reclamă abordări complexe și integrate, iar nu simple ajustări periferice ori schimbări de direcție bruscate. Soluția trebuie căutată cu conștiința că suntem dinnou singuri în fața istoriei, precum și cu aceea că de nu ne vom ridica la nivelul sfidării istorice, vom ieși din istorie în doar câțiva ani. Încerc să exprim sintetic coordonatele generale ale acestei soluții prin câteva sintagme așezate într-o ordine neîntâmplătoare: i. solidaritate națională; i.i. demnitate națională; i.i.i. orientare multivectorială; i.v. curaj intelectual; v. fermitate strategică; v.i. flexibilitate tactică.

Pare surprinzător dar salvarea depinde numai de noi, căci numai pe noi putem conta. Pe noi și pe Dumnezeu.

de Adrian Severin

Sursa: adrianseverin.com

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , ,