Nimeni nu i-a spus pe nume

19:58, 5 aprilie 2018 | Opinii | 732 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

A-nceput iar să se vorbească intens de momentul de la 22 decembrie 1989 şi observ că, în fine, încpe să i se spună pe nume.

Am zis  numai că „începe“, adică văd că începe să nu mai vorbească nimeni de prostia aia cu „lovitura de stat“.

Ceea ce era o inepţie.

Dar aşa credea Ceauşescu la proces, cred, care poate n-ar fi recunoscut nici chiar în forul lui interior că izbucnise,  într-adevăr, o revoluţie.  Numai că el nu era judecat de revoluţie, ci de o copie a ei trucată, dar care şi ea îi vroia pielea, ca să se împăuneze cu acest trofeu de preţ! Care le asigura bandiţilor ăştia legitimitatea după care tânjeau.

În goană după legitimitate, îl omorâseră sanchiloţii pe Ludovic şi bolşevicii pe ţar!

Pe Ceauşescu l-a dărâmat atunci la prânz o revoluţie. Numai că pe seară s-a declanşat şi contrarevoluţia.

Sărmanul Ceauşescu a fost zdrobit de ambele forţe, care s-au luat la bătaie într-o confruntare inegală.

Revoluţia era pe faţă, iar contrarevoluţia i-a-nfipt cuţitul în spate şi a aruncat în ghearele morţii peste o mie de oameni, revoluţionari şi chibiţi de-ai ai lor, de-a valma, care treceau întâmplător, pe stradă. Numai să fie oameni morţi, ca să-i credem cum ne mai apără ei de terorişti… Dar teroriştii erau ei!

Tot revoluţia pierduse nişte sute de oameni, iar contrarevoluţia a venit intactă, elegantă, cu puloverele alea de firmă, pregătite, desigur, din vreme, şi cu irozii ăia aruncaţi înainte, ca să urle ei că revoluţia a învins. Dar revoluţia erau liceenii călcaţi de tancuri la Dalles, eroii baricadei de la Inter, veghea din Piaţa Universităţii, de sângele cărora s-a spălat caldarâmul, ca să nu mai vorbim de jertfele efluviului pornit de la Timişoara şi de-acolo în toată ţara…

Programul contrarevoluţiei a fost să ia pielea revoluţiei şi să şi-o tragă peste cap ca lupul, care s-a travestit în oaie.

Dar programul emanaţilor era unul băieţesc. Iar „băieţii“ ştiau ce le făcuseră alor lor în 1956 în Ungaria revoluţionarii şi n-aveau niciun chef să se dea pe mâna lor.

Şi-atunci s-au pregătit din vreme pentru ceeea ce ştiau că n-are cum să nu vină şi s-au organizat pentru ceeea ce în limbajul lor consacrat se numeşte „gestionarea unei situaţii de criză“.

Lor, însă, obişnuiţi să lucreze în tenebrele conspirative, nu le-a convenit să iasă la lumină şi mai ales de ce să se expună cumva unui vot popular, care, vrând-nevrând, n-avea cum să fie evitat…

Şi l-au ales atunci pe domnul Iliescu, om de încredere şi având şi o carismă de gang, foarte folositoare, cu zâmbetul ăla de primadonă kaghebistă, înflorind ca o zambilă, mirosind însă ca morţii de sub ea.

Restul e tăcere şi probabil că dincolo de ea nici nu se va putea pătrunde, atâta timp cât primadona din Moliere va mai trăi şi care dac-ar fi strânsă cu uşa prea ar avea multe de povestit.

 

Puşi Dinulescu

ca să anunţe Victoria revoluţiei…, pregătiţi şi ei desigur, ca îmntr-o reluare a jegoasei aceleia de pierse care fortea să fie despre marele fluviu . care-şi adună, în fine, apele…a ieşit din confruntarea asta intactă

act, ba chiar împăunată ca revoluţie! O impostură perfectă!

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , ,