100 de ani de la lovitura de stat bolşevică

11:27, 27 aprilie 2017 | Opinii | 4626 vizualizări | 4 Comentarii | Autor:
Adresa scurtă: http://flux.md/1dFzZ

10 întrebări pentru cei care gândesc din partea www.flux.md

Cu prilejul centenarului de la Revoluţia din Octombrie 1917 ne-am propus să adresăm  aceleaşi întrebări unor personalităţi din Republica Moldova, România, Rusia şi ţările occidentale. Aceste interviuri urmăresc să reprezinte o modestă contribuţie la reevaluarea evenimentelor care au marcat întregul secol XX.  Deşi s-au scurs 100 de ani, în conştiinţa publică din spaţiul ex-comunist şi din întrega lume mai persistă multiple prejudecăţi asupra cauzelor profunde ale acelei răsturnări majore, dar şi asupra felului în care este tratată ”revoluţia proletară” de către elitele politice, mediul academic şi ierarhia bisericească. A găsi răspunsurile potrivte la nişte întrebări de o asemenea complexitate ni se pare absolut vital.

Iurie Roşca

Care sunt originile spirituale, intelectuale şi ideologice ale Revoluţiei din Octombrie?

Originile ideologice ale acestui eveniment le văd astfel. Formal era marxismul în versiunea sa troţkistă. În realitate, această ideologie a fost confecţionată drept un instrument al diversiunii psiho-informaţionale împotriva temeiurilor existenţiale ale Imperiului Rus, deoarece acesta avea o funcţie geopolitică de nivel global – de a servi drept pavăză a civilizaţiei ortodoxe. Scopul acestei făcături ideologice era de a seduce masele inculte din Rusia, în special cele dezrădăcinate cum era muncitorimea – descreştinată, ruptă de tradiţiile satului, dezorientată de învălmăşeala modernistă a oraşului cosmopolit, comercial, militant antitradiţional, pervers, chiftind de publicitatea păcatului prezentat drept normă.

Evenimentul etichetat drept „Revoluţia din Octombrie” face parte, sub aspect spiritual, dintr-un fenomen mult mai vast, mai profund. Este vorba de acelaşi fenomen care a generat asemenea evenimente ca revoluţiile „olandeză”, „engleză”, „franceză” şi, fireşte, cea „rusă”. Din acelaşi fenomen face parte şi capitalismul ca sistem de instituţii economico-financiare, politice, sociale, culturale, spirituale, şi comunismul aşa cum a fost teoretizat de Marx, Troţki, Lenin, Mao alături de „şcoala de la Frankfurt” a neomarxiştilor. Din acest fenomen spiritual face parte şi un asemenea eveniment cum este răstignirea Mîntuitorului Iisus Hristos-Dumnezeu, prigoanele creştinilor, islamul ca origine şi doctrină geopolitică şi morală, cruciadele (în esenţa şi în scopul lor eminamente anticreştine, anti-islamismul lor declarat fiind doar un pretext), iluminismul sec. XVIII, precum şi liberalismul împreună cu comunismul sec. XX, iar astăzi este democraţia şi globalismul. În tradiţia autentic creştină, în cea ortodoxă, acest fenomen spiritual se numeşte „taina fărădelegii” pomenită de Sf. Apostol Pavel.

În originile sale spirituale (prin care înţeleg, de fapt, atît ultimele sensuri ale evenimentului şi fenomenului dat, cît şi rostul transcendental urmărit de artizanii întregului fenomen din care face parte şi evenimentul în discuţie) toate aceste evenimente şi procese sociale ţin de marele proiect de reformatare a omului, a naturii lui. Prin aceste evenimente se lucrează reformatarea omului din cel tradiţional, conştient de rostul vieţii lui, adică a omului care ş-a dobîndit conştiinţa de sine, în unul lipsit cu totul de conştiinţa de sine, în unul mînat de dorinţa bunăstării, a confortului fiziologic şi social. Este vorba, în esenţă, de o răscoală împotriva firii omului ca „chip şi asemănare a lui Dumnezeu” şi înlocuirea lui cu „chipul şi asemănarea diavolului” care şi este primul revoluţionar care a încercat să schimbe ordinea dumnezeiască din Ceruri. Fiind înfrînt acolo Satana încearcă să-şi zidească o împărăţie a sa pe pămînt, împărăţie în care să-i cuprindă pe toţi, pre absolut toţi oamenii. Procesul edificării acestei împărăţii globale se numeşte globalizare, adică extinderea controlului total al aceea ce numim întrucîtva eufemistic „oligarhie financiară globală” asupra tuturor teritoriilor şi a populaţiilor de pe ele. Instrumentul central al globalizării este democratizarea mînă în mînă cu liberalizarea economiei, proces din care face parte, de altfel, şi, bunăoară, Acordul de asociere la UE – care şi este o nouă ediţie a URSS-ului de factură troţkistă (alias „neomarxistă”).

De ce această lovitură de stat s-a produs anume în Rusia şi în ce măsură este vorba despre ”un proiect de import”?

Pentru a înţelege de ce tocmai Rusia a fost ţinta necesară pentru fenomenul „tainei fărădelegii” (căci evenimentul „revoluţia din Octombrie” este o manifestare concretă a acestui fenomen) trebuie să pornim, cel puţin, de la Conferinţa internaţională de la Viena din 1815 la care se adunaseră învingătorii lui Napoleon, principalul dintre care era Imperiul Rus, cel care a demonstrat în faptă capacitatea sa militară şi instituţională de a înfrînge cea mai numeroasă, cea mai înzestrată tehnologic şi ideologic şi cea mai temută armată a întregii Europe – armata adunată de către Napoleon din toate ţările cucerite de el.

La acea conferinţă a fost stabilită noua ordine mondială de atunci care a ţinut, formal, pînă la Războiul I Mondial, fiind înlocuită cu o nouă ordine mondială la Conferinţa de pace de la Versailles din 1918 care a legitimizat şi legalizat rezultatele Războiuluui I Mondial. La acea vreme (1815) oligarhia financiară controla practic întreaga omenire cu excepţia Rusiei şi, întrucîtva mai puţin, a Imperiului Austro-Ungar şi a celui German (acesta deja după 1870). Ceea ce numim convenţional „oligarhia financiară globală” a înţeles foarte bine că, fără desfiinţarea definitivă a Rusiei ca factor geopolitic global, interesele ei esenţializate în capitalism ca orînduire de expresie financiar-cămătărească, dar care este materializarea unei credinţe de nivel spiritual, nu vor putea fi realizate.

Astfel, putem considera că faza practică a pregătirii revoluţiei „ruse” a început îndată după acea conferinţă şi, bunăoară, tentativa eşuată de lovitură de stat a dekabriştilor din decembrie 1825 de la Sankt-Petersburg a constituit doar un prim pas în lanţul de subproiecte ale mega-proiectului „Desfiinţarea ontologică a Imperiului Rus ca pavăză globală a Bisericii Ortodoxe universale, inclusiv a întregii civilizaţii ortodoxe”, adică ca singura stavilă în calea realizării proiectului global al noii supra-ordini globale sub controlul deplin al „oligarhiei financiare globale”.

De altfel, conform condiţiior acelor înţelegeri de la Viena, Rusia se obliga să intervină oriunde în lume pentru a proteja monarhiile legitime de atunci. Astfel, Rusia intervenise în 1848 pentru a salva Austro-Ungaria de revoluţia pusă la cale în întreaga Europă de atunci împotriva monarhiilor legitime. Astfel Rusia a demonstrat în faptă că ea vrea şi poate opri ofensiva oligarhiei financiare globale, deşi, prezumtiv, la acea vreme conducerea Rusiei încă nu cunoştea legătura funcţională strînsă între mişcările revoluţionare şi finanţa „internaţională”. Această capacitate a Rusiei trebuia distrusă.

Întregul secol al XIX-lea a fost folosit, în ceea ce priveşte „chestiunea rusă”, atît pentru a eroda conştiinţa de sine a poporului rus, a societăţii ruse, cît şi pentru a izola Rusia de restul lumii ortodoxe. Astfel, oligarhia financiară a confecţionat statele „naţionale” Grecia (1830), Serbia (1830/1878), Bulgaria (1860/1878) şi România (1859) sub controlul său total şi, fireşte, în interesele sale anti-ruseşti. De unde avem rusofobia congenitală a, practic, tuturor regimurilor, cu eventuale rare excepţii (sîrbeşti), care au cîrmuit aceste fiefuri ale oligarhiei globale exclusiv în interesele ei. Aceste stătuleţe artificiale – ca geneză şi ca mecanisme instituţionale – au fost folosite, fiecare în felul său, pentru a declanşa Războiul I Mondial în care să se lase prins şi Imperiul Rus, căci pentru desfiinţarea lui a şi fost organizată acea conflagraţie. Ca efect lateral al căderii Rusiei a fost şi desfiinţarea a încă trei imperii – German, Austro-Ungar şi Otoman.

Bineînţeles, Imperiul Rus nu era nici pe departe „Împărăţia lui Dumnezeu pe Pămînt”, în special după reformele antibisericeşti ale lui Petru I şi ale urmaşilor germanofoni la tron ai acestuia. Oricum, statul rus îi proteja sub aspect politic şi, deseori, şi spiritual pe creştinii din cadrul graniţelor sale, dar şi, pe cît putea, pe ortodocşii din afara lui.

O simplă înfrîngere a Rusiei în plan militar era greu de obţinut, dar şi fiind obţinută, ea nu garanta deloc reformatarea Rusiei într-o entitate supusă intereselor oligarhiei financiare globale. Războiul I Mondial a fost conceput nu pentru înfrîngerea militară a Rusiei, ci pentru a crea condiţile necesare pentru înlătuarea monarhiei ortodoxe în persoana ţarului Nicolae II ca singura pavăză politică a Bisericii. Totuşi, după cum remarcă mai mulţi gînditori ruşi din sec. XIX, inclusiv Sf. Ierarh Ignatie Breanceaninov, K. Leontiev, K. Pobedonosţev, M. Dostoievski, L. Tihomirov ş.a., pe parcursul acelui veac se producea un proces lent, dar ferm şi cuprinzător de înstrăinare a societăţii rusesşti de credinţa ortodoxă, de Biserică. Biserica Rusă se transforma treptat într-o instituţie birocratică, de stat, pierzîdu-şi astfel creştinii. De pildă, în aprilie 1917, după răsturnara Ţarului de la putere, cînd guvernul provizoriu a dispus neobligativitatea participării militarilor la slujbe, numai 10% dintre ei au venit să se împărtăşească de Paşti. Aceasta demonstrează tocmai ceea ce notase cu durere pomenitul Sfînt Ierarh despre apostazia crescîndă a poporului rus.

Lovitura de stat din februarie 1917 este doar o primă fază a procesului încheiat în 1991 (cu scurtul hiat între anii 1939-1953 al dictaturii staliniste ipotetic antiglobalitare). Acest proces strict diriguit a asigurat instaurarea şi funcţionarea în Rusia a unui regim de genocid şi de etnocid (de deznaţionalizare definitivă şi forţată). Căci pentru a desfiinţa Rusia trebuia desfiinţată Biserica Ortodoxă, trebuia desfiinţată ideea rusă, trebuia desfiinţat poporul rus ca atare, să nu mai fie el în stare să se refacă nicicînd.

A desfiinţa un popor prin etnocid înseamnă a-i opera o lobotomie adîncă şi extinsă, extirpîndu-i orice memorie istorică, orice conştiinţă de sine, orice identitate, a nimici orice şanse de renaşetere a lui, de revenire a lui la conştiinţa colectivă de sine. Iar orice identitate colectivă este generată de un set de valori supreme, supra-existenţiale. Pentru ruşi (ca şi pentru toate fostele popoare ortodoxe) această valoare supremă era Ortodoxia, Biserica Ortodoxă. Tocmai din această pricină noua guvernare troţkist-bolşevică, leninistă a „Rusiei” Sovietice era principialmente una anticreştină, militant ateistă. Tocmai din această pricină s-a operat un genocid nemaiauzit la scara istoriei Omenirii. Ceea ce s-a obţinut în ţările fost ortodoxe din Balcani şi România prin reforme radicale instituţionale (adică, prin etnocid) s-a obinut în Rusia prin genocid ca precondiţie pentru reforme instituţionale şi mai radicale (adică prin genocid ca precondiţie a etnocidului).

Originea mega-proiectului de rezolvare a chestiunii ruse defineşte şi caracterul strict de import al „loviturii de stat” din octombrie 1917 ca un evenment planificat în cadrul proiectului numit. Deci, nu numai marxismul este o ideologie de import ca şi orice ideologie în spaţiul tradiţional ortodox, dar şi revoluţia însăşi este un proiect integralmente de import – şi ca finanţare, şi ca management strategic, şi ca monitorizare. Numai masa de manevră era locală.

Oligarhia financiară globală în persoana unor puternice dinastii de bancheri din SUA şi Marea Britanie cu rădăcini adînci în diaspora evreiască din Rusia (Troţki (Bronştein), Sverdlov) aveau rude directe – soţii şi fraţi – printre aceşti bancheri, la fel ca şi o bună parte din liderii revoluţiei) a asigurat nu numai finanţarea şi logistica complotului anticreştin din februarie-octombrie 1917, dar şi conducerea strategică a proiectului, la fel ca şi monitorizarea din strîns a desfăşurării lui oră cu oră. Centrul decizional al revoluţiei proletare „ruse” se afla pe strada Wall-street din New-York. Este cazul să subliniem că acelaşi centru decizional a finanţat Japonia în războiul acesteia impotriva Rusiei în 1904-1905, revoluţia din Rusia din 1905-1907 şi lovitura de stat din februarie 1917 la fel ca şi cea din octombrie a aceluiaşi an. Mai mult, tot din acelaşi centru decizional a venit nu numai indicaţia de a-l aresta pe ţarul Nicolae II şi familia lui, dar şi indicaţia de a asasina pe toţi pretendenţii legitimi la tronul Rusiei la fel ca şi persoana ţarului şi pe toţi membrii familiei lui.

Întreaga istorie a sec. XIX-XX nu poate fi înţeleasă decît prin prisma expansiunii dictaturii globale a oligarhiei financiare globale principala stavilă în calea ei fiind Rusia ortodoxă, apoi, într-o formă radical diferită, Rusia stalinistă.

  1. Regimul sovietic a produs o ideologie specifică, numită şi religia civilizaţiei sovietice. Care ar fi cauzele şi trăsăturile definitorii ale sovietolatriei? Cum aţi explica faptul că la distanţa de mai bine de un sfert de veac virusul comunismului sovietic mai persisită în Rusia şi în alte ţări din fostul lagăr socialist?
Vezi și  Disputa Rusia - Occident, praf (de stele) în ochii lumii?

Pentru a-mi formula un răspuns coerent la această întrebare crucială trebuie să îl împart în cîteva componente. În primul rînd, trebuie să împărţim nostalgicii socialismului în cel puţin două categorii foarte diferite: în nostaligicii ideologici şi în nostalgicii simpli, neideologizaţi. În al doilea rînd, civilizaţia sovietică are, în viziunea mea, două componente reciproc opuse şi radical incompatibile – troţkismul şi stalinismul, leninismul fiind doar o etichetă în dosul căreia încercau să se ascundă şi troţkiştii, şi staliniştii. De aici rezultă şi diferenţierea nostalgicilor ideologici: unii sînt nostalgicii leninismului troţkist, alţii ai „leninismului” stalinist. Fireşte, leniniştii nu se recunosc pe sine drept „troţkişti”, ci „doar” antistalinişti.

Troţkismul este ideologia hiper-totalitară a genocidului a tot ce este omenesc, a tot ce este omul tradiţional în sens general, omul ortodox fiind, într-un sens, un caz particular al omului tradiţional. Troţkismul este ideologie şi, totodată, practică politică de confecţionare a unui om lipsit de orice sentimente fireşti cum este dragostea faţă de aproapele sau faţă de rude şi prieteni, cum este recunoştinţa, mila, prietenia etc. Noul „om comunist” trebuia să devină un zombi aservit fără nici o rezervă unei obedienţe nemărginite faţă de partid, faţă de interesele „revoluţiei mondiale”, aceasta fiind eufemismul de atunci pentru versiunea hard a globalizării. (Liberalismul, democraţia este versiunea soft a aceluiaşi proces indus de oligarhia financiară globală.) Omul comunist de model troţkist este un animal socio-sexual, mai exact, un robot bio-social cu pofte sexuale ca re nu se limitează la sexul opus. Din punctul ortodox de vedere, omul de model troţkist este un homo demonicus care seamănă foarte mult – ca esenţă socială, nu politică, cu homo oeconomicus al liberalismului.

Stalinismul este, în linii mari, o ideologie practic opusă troţkismului (inclusiv versiunii sale leniniste) dar care foloseşte aceiaşi termeni, însă cu un înţeles diferit pînă la opus. Dacă troţkismul se axa pe transformarea omului în opusul său ca material de consum pentru înfăptuirea revoluţiei mondiale, stalinismul avea nevoie de un om cît mai tradiţional posibil, dar lipsit de dimensiunea sacrului, de credinţă, de legătura cu Dumnezeirea. Stalin a izbutit să valorifice moştenirea culturală rusă care fusese interzisă sub pedeapsă cu moartea de către regimul troţkist-leninist. Stalin şi ideologia confecţionată de el se orienta spre înfruntarea oligarhiei financiare globale, pe cînd troţkismul era mîna ei de fier.

Lagărele de muncă şi de exterminare au fost înfiinţate în 1918 de către Troţki după modelul lagărelor înfiinţate de parlamentul englez pentru exterminarea europenilor buri în Africa de Sud după războiul anglo-bur (1901-1902). Troţki a desfiinţat instituţia familiei, iar Stalin a reînfiinţat-o introducînd chiar conceptul de „descompunere morală” pentru infidelitatea conjugală care punea capăt carierei de partid a celui dovedit infidel. Troţki a interzis întreaga cultură rusă, înlocuindu-o cu conceptul de „cultură proletară” (renumitul proletcultism) care era, de fapt, o incultură agresivă, anti-intelectuală şi amorală (seamănă foarte mult cu „revoluţia culturală a lui Mao, dar şi cu moldovenismul în esenţă anti-intelectualist, precum şi cu cultura de masă a liberalismului).

Stalin, în vederea pregătirii pentru înfruntarea globală cu oligarhia financiară, avea nevoie de patriotism, adică de oameni capabili să se jertfească pentru Patrie, deaceea el a reabilitat aproape în întregime nu numai cultura rusă, dar şi, în general, activitatea intelectuală ştiinţifică şi artistică. Troţkismul a dezindutrializat Rusia şi a distrus capacitatea ei de producţie agricolă, iar Stalin a fost nevoit să refacă de urgenţă şi industria, şi producţia agricolă, ceea ce a şi făcut-o în regim de urgenţă, deci cu forţa.

Lenin a introdus „Noua Politică Economică” care era, de fapt, a reeditare a capitalismului, iar Stalin a oprit generarea capitalismului în URSS şi în loc a conceput un mecanism economic propriu societăţilor de pînă la introducerea capitalismului cămătăresc în Rusia şi alte ţări de tradiţie ortodoxă. Lista de opoziţii dintre troţkism şi stalinism poate fi continuată pe mai multe pagini, dar mă voi opri aici.

Nostaligicii simpli de azi ai URSS-ului ţin minte numai ce era pe timpul lui Brejnev care a constituit o formă blîndă de stalinism. Aceşti nostalgici habar nu au de realitatea politicii troţkiste, de crimele împotriva umanităţii săvîrşite de regimul bolşevic etc. Ei cred că întreaga perioadă sovietică a fost una omogenă şi coincidea cu experienţa lor din perioada brejnevistă.

Nostalgicii simpli resping ororile capitalismului, inechitatea socială ridicată la nivel de politică de stat, corupţia, jaful instituţionalizat, josnicia în capul mesei, o mulţime de fenomene abjecte care erau de neconceput în realitatea sovietică aşa cum ea se arăta omului simplu, cetăţeanului sovietic în perioada respectivă. Fireşte, nomenklatura de partid nu făcea parte din poporul sovietic, ci din pătura superpusă, vorba lui Eminescu.

Acestea fiind spuse, aş putea acum răspunde la întrebare.

Regimul sovietic a produs o ideologie eclectică, un amestec de ideologie de import – troţkismul – şi o ideologie economică cu puternică motivaţie tradiţionalist morală care nu are nume, dar care se datorează lui Stalin (Stalin o numea, în scopuri propagandistice şi de camuflare, „marxism-leninism”). Osificarea acestei ideologii şi împănarea ei cu mulţime de idei troţkiste – operaţie realizată în toiul regimului brejnevist de ideologii obtuzi ai regimului – a fost ridicată la nivel de mantre politico-identitare, de singura dovadă a loialităţii politice a oricărui cetăţean faţă de nomenklatura degenerată – intelectual şi moral – a partidului comunist. Nostalgicii ideologici, după părerea mea, sînt în esenţă moştenitori ai ideologiei troţkiste şi parazitează pe nostalgiile socio-morale ale celor care au experienţa traiului simplu şi protejat din perioada brejnevistă. Acest parazitism explică persistenţa a ceea ce este numit, întrucîtva impropriu, drept „virusul comunismului”. Eu nu aş numi această nostalgie socio-morală drept sovietolatrie.

Altceva e că ideologii troţkismului neafişat vor să inducă sovietolatria la aceşti nostalgici simpli, ceea ce deseori, dar nu întotdeauna, le reuşeşte. Sovietolatria este un fel de substitut al eurolatriei, aceasta fiind mult mai adînc înrădăcinată nu numai în generaţiile tinere, post-sovietice, dar şi în generaţiile care se trag din URSS. Uşurinţa cu care sovietolatria care era politică de stat în URSS a fost înlocuită cu eurolatria, în special, la generaţiile sovietice, demonstrează indirect asemănarea modelului troţkist al Uniunii Sovietice cu modelul liberal al Uniunii Europene.

  1. Criticii experimentului sovietic se referă de cele mai multe ori la efectele politice şi economice ale acelei perioade, operând cu sistemul de referinţă al democraţiei occidentale. De ce aspectele de ordin religios, spiritual, metafizic rămân de cele mai multe ori pe plan secund?

În primul rînd, nu aş califica URSS drept „epxeriment”, ci, mai degrabă, drept un model social-economic foarte specific. În al doilea rînd, după cum spuneam mai sus, sub eticheta de „sovietic” încap două modele reciproc anihilante – modelul troţkist şi modelul stalinist, acesta din urmă devenind, de fapt, osatura modelului sovietic, cel care a fost distrus de Hruşciov-Andropov-Gorbaciov, nu, însă, şi de Brejnev. Acesta din urmă nu a avut competenţa intelectuală (împreună cu ideologii obtuzi din preajma lui) nici să înţeleagă esenţa şi rostul modelului stalinist, nici să îl dezvolte conform evoluţiei situaţiei politice şi economice globale. Modelul troţkist, de altfel, era menit să macine pînă la desfiinţare popoarele URSS într-o masă informă, destructurată de indivizi atomizaţi, exact ceea ce a obţinut cu atîta succes democraţia în societăţile cotropite de acest model liberal. Modelul stalinist l-a înlocuit pe cel troţkist, dar, cu timpul, s-a erodat şi s-a înstrăinat de rosturile sale.

Atît ideologia sovietică – „comunismul” (de fapt, ideologia sovietică deşi se numea oficial „marxism-leninism”, ea nu era, din fericire, nici pe departe nici leninism, cu atît mai mult, nici marxism, ci era, de fapt, stalinism), – cît şi ideologia liberalismului (democraţia şi capitalismul) operează cu valori materiale – bunăstare, confort biosocial. Drept că ideologia sovietică construia, în mod oficial, un „om multilateral dezvoltat” – şi fizic, şi psihic, şi mintal (adică intelectual, cultural). Spre deosebire de liberalism care se axează pe darwinismul social (deh, „competiţia socială”, chipurile), ideologia sovietică, „marxism-leninismul” (care, repet, nu era nici marxism, nici leninism) se axa, relativ consecvent, pe meritocraţie măsurată după criteriile ideologiei numite, adică pe promovarea socială în baza calităţilor personale ale cetăţeanului, care calităţi cuprindeau – profesionalismul, loialitatea maximă faţă de ideologia de stat, patriotismul sovietic (îmbinat în mod nefiresc cu „internaţionalismul proletar”), aspectul personal-moral şi cultura universală (aşa cum era înţeleasă în această ideologie – iluminismul, lupta de clasă, cunoaşterea cît mai profundă a istoriei ca proces de luptă de clasă, a realizărilor maxime ale culturii universale, în special antichitatea cu filozofia şi arta ei, Renaşterea italiană, ştiinţa etc.), ceea ce lipseşte cu desăvîrşire printre criteriile liberalismului de promovare socială.

Critica liberală a modelului sovietic îi impută acestuia, în ultimă instanţă, eşecul în asigurarea unui confort biosocial la nivelul oferit de capitalism. La prima vedere, într-adevăr, clasa mijlocie din societăţile vest-europene şi nord-americane se bucura de un confort social-economic net superior majorităţii covîrşitoare a cetăţenilor sovietici. Însă, în această comparaţie, se trece intenţionat cu vederea un fapt esenţial: modelul sovietic – cel conceput şi edificat de Stalin în răspăr total cu modelul troţkist-leninist– nu era prevăzut să reproducă, fie şi cu alte mijloace instituţionale, nivelul de trai al clasei mijlocii din Apus. Modelul sovietic avea o cu totul altă misiune decît modelul liberal: să asigure o economie şi o societate eficientă în confruntarea militară iminentă cu Apusul, mai concret, cu oligarhia financiară globală, cea care a şi înfăptuit „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie”, lansînd implementarea proiectului troţkist de exterminare a Rusiei ca factor spiritual, cultural şi, în consecinţă, ca factor geopolitic.

În vederea acestei confruntări societatea urma să fie alcătuită din cetăţeni nu numai patrioţi, dar şi mai pregătiţi intelectual, psihologic, moral şi fizic decît cetăţenii care urmau să alcătuiască armata Apusului. În acest sens modelul sovietic şi-a demonstrat eficienţa în raport cu acest criteriu faţă de modelul liberal. Bunăoară, clasa mijlocie din societăţile occidentale alcătuia cel mult 30% din întreaga populaţie a societăţii respective, restul fiind format din 1-5-10% din oameni bogaţi, foarte bogaţi şi inimaginabil de bogaţi, şi din 50-60% oameni de nivelul inferior clasei mijlocii pînă la săraci şi cei lipsiţi de adăpost (boschetari). Societatea sovietică nu avea oameni bogaţi în nici un sens, deşi nomenklatura avea un trai superior restului societăţii, ea ocupînd cel mult 0,5-1% din societate. În rest, 90-97% din membrii societăţii aveau un trai relativ omogen, decent, şi nu cu mult inferior nivelului de trai al clasei mijlocii din Occident, dar, oricum, inferior (fapt folosit copios în propaganda antisovietică), iar boschetari nici nu existau (în Occident boschetarii formau pînă la 2-3% din populaţie, iar circa 80%, în funcţie de ţară, din populaţie trăia în chirie la proprietarii de locuinţe, fapt de neînchipuit pentru societatea sovietică).

O societate socialmente omogenă generează o solidaritate socială puternică, deci şi un patriotism mult mai trainic şi mai consistent. Armata formată din asemenea oameni are un spirit de luptă incomparabil mai puternic decît adversarii. Aici nu mai pomenesc economia sovietică care era mereu gata să se comuteze în decurs de cîteva zile, cel mult o săptămînă, la regim de razboi în funcţionarea ei.

Vezi și  ”Pacea în Eurasia. Posibila contribuție a bisericilor ortodoxe”

Sub acest aspect, de confruntare cu duşmanul exterior, modelul sovietic era incomparabil mai eficient decît toate modelele liberale laolaltă.

Mai mult, modelul sovietic, numit de Stalin, modul de producţie socialist, nu era prevăzut decît pînă la o vreme – pînă la înfrîngerea oligarhiei financiare globale. După aceasta, modelul socialist urma să fie înlocuit cu ceea ce oficial se numea atunci „modul de producţie comunist”. Tocmai acest model „comunist” – în teorie, căci în practică nu s-a ajuns la nici o formă de-a lui – era axat pe asigurarea bunăstării maxime şi individualizate în conformitate cu nevoile fiecărui membru al viitoarei societăţi comuniste.

Din cîte vedem, în esenţă, amîndouă modelele – cel liberal şi cel socialist-comunist – se axează, în final, pe bunăstare, mai general, pe confort social. Adevărat că această axare este, de fapt, un procedeu propagandistic, deoarece, în realitate, nici unul dintre aceste modele nu este în principiu în stare să asigure o bunăstare durabilă nici majorităţii membrilor sociteăţii lor, nici pe parcursul mai multor generaţii. Criza economică globală care zguduie practic neîncetat lumea de cîteva decenii demonstrează că modelul liberal nu poate asigura bunăstarea, confortul promis, adică el este o minciună. În ceea ce proveşte modelul sovietic, cel zis „socialist”, repet, el nici nu era prevăzut pentru asigurarea unui nivel sporit de confort.

Aceste modele, atît în motivaţia lor, cît şi în scopurile şi funcţionarea lor nu fac recurs la cele spirituale, adică la viaţa de veci, la viaţa de după moartea trupească, deci, la Dumnezeire, la Hristos. Iar fără un recurs direct şi total la cele spirituale nu este posibilă înţelegerea Rostului omului de a fi (de unde decurge firea însăşi a omului), rostul Omenirii în întregimea ei. Iar fără conştientizarea propriului rost, omul devine nimic altceva decît un instrument folosit de alţii pentru satisfacerea poftelor şi intereselor acelora – atît ale autorilor modelului sovietic, cît şi ale celor ai modelului liberal. Prin acest termen de „alţii” înţeleg nu numai vîrfurile oligarhiei financiare sau, respectiv, pe Stalin personal, dar şi acele fiinţe supra-raţionale care pretind să se substituie lui Dumnezeu.

Instrumentalizarea omului este, de fapt, cea mai mare crimă posibilă împotriva omului, este o crimă ontologică, este, în esenţa sa, satanism. Căci înstrăinarea omului de Rostul lui autentic, cel conform căruia omul a fost creat, îi schimbă firea însăşi a omului, transformîndu-l, de fapt, în altceva, în non-om. Or, liberalismul, la fel ca şi comunismul (în special cel troţkist-leninist), îl transformă pe om în anti-om.

  1. În mod curent se consideră că liberalismul şi comunismul ar reprezenta două ideologii diametral opuse. Însă la o privire mai atentă putem identifica o serie de coincidenţe şi complementarităţi izbitoare. Dumneavoastră cum aţi descrie deosebirile şi similitudinile dintre cele două teorii politice?

Sub aspect de geneză, aceste două ideologii au aceeaşi paternitate – cercurile decizionale care au format iluminismul veacului XVIII în Franţa şi au pregătit ideologic şi logistic Revoluţia Franceză care, la fel ca şi cea „rusă”, numai franceză nu era (adică era şi aceea un proiect de import), expansiunea colonială, comerţul cu sclavii africani şi europeni (sclavia africanilor a fost abolită în 1865 în urma războiului civil din SUA, iar sclavia albilor a fost abolită abia în 1912). Aceste cercuri decizionale se află în miezul oligarhiei financiare globale, lucru confesat şi de către revoluţionarul troţkist Hristian Rakovski (Haim Reikover) într-o discuţie documentată cu un stalinist francez în septembrie 1938, dar nu numai de el.

În linii mari, diferenţa este numai de metodă. În ceea ce priveşte motivaţia şi scopurile, aceste modele coincid, dacă prin „comunism” înţelegem marxism-leninismul, alias, troţkismul (deci, nu stalinismul – vezi răspunsul la întrebarea 4). Liberalismul se aplică în situaţia în care societatea este formată în majoritate din idioţi sociali, adică din indivizi axaţi exclusiv pe propriile plăceri, alias bunăstare, care nu se obosesc cu răspunsul la întrebarea „Ce este omul ?”, adică „Care este rostul omului ?”, adică este vorba de indivizi perfect, absolut, nelimitat manipulabili. Pentru aceştia metoda optimă, cea mai eficientă şi mai ieftină de guvernare este democraţia.

În cazul în care societatea are segmente substanţiale de persoane, nu de indivizi, adică de oameni care au conştiinţă de sine, altfel spus, care se călăuzesc de valori colective supra-existenţiale, pentru care conceptul de Adevăr este un criteriu de viaţă, atunci aceeaşi oligarhie, schimbă macazul de la democraţie la totalitarism, ceea ce îi permite să extermine aceste segmente, lipsind societatea dată de repere morale şi intelectuale în persoana celor stîrpiţi, genocidizaţi. După ce rămîn orfanii sociali, aceştia sînt preluaţi de tot soiul de ONG-uri grantificate, se trece la democraţie, căci masa rămasă nu mai este capabilă de rezistenţă morală, deci nici de cea intelectulă şi, prin urmare, de cea organizatorică, socială, politică.

Pe scurt, democraţia este masca totalitarismului (comunismul nu este singura formă de totalitarism) pe care proprietarii acestuia din urmă o îmbracă pentru a înşela pe cei care vor să fie înşelaţi, adică pentru cei pentru care Adevărul nu există nici măcar ca concept.

Unii cercetători susţin precum că proiectul comunist şi-a găsit o continuare logică în proiectul globalist. În ce măsură găsiţi întemeiată această opinie?

Întru totul întemeiată şi iată de ce. Începînd cu „Manifestul Partidului Comunist” (1848) de Marx şi Engels se formulează ideea dictaturii globale a proletariatului în persoana partidului comunist ca o necesitate. Ideea revoluţiei mondiale este prezentă şi la Troţki, şi la Lenin şi la majoritatea marxiştilor. O excepţie notabilă este Stalin cu teoria lui de construcţie a socialismului într-o singura ţară, fără a aştepta biruinţa revoluţiilor socialiste în majoritatea ţărilor capitaliste. Pe scurt, comunismul – în versiunea sa clasică”, autentică, cea a lui Marx, Engels, Troţki, Lenin – se axează congenital pe revoluţia mondială drept scopul său şi, ca efect al ei – instaurarea la nivel mondial, global, deci, a dictaturii comuniste.

Nu este secret că liberalismul actual este o expresie a neomarxismului, a şcolii de la Frankfurt. Bunăoară, neoconservatorii americani (Clinton, Bush, Obama) exprimă ideile troţkiste de dominaţie mondială. Da, fireşte, se operează anumite modificări de suprafaţă, se modernizează (de fapt, se post-modernizează) anumiţi termeni, dar, în esenţă, rămîne scopul şi metodele de reformatare a firii omului în opusul ei.

Deja de peste două decenii sîntem martori cu toţii ai expansiunii dictaturii tot mai mondiale a oligarhiei financiare globale, acea oligarhie care l-a şi delegat pe Troţki în aprilie 1917 în Rusia să pregătească şi să efectueze revoluţia socialistă şi să instaureze dictatura „proletariatului”, de fapt, dictatura oligarhiei respective în persoana organizaţiei ei politice – partidul muncitoresc social-democrat din Rusia (PMSDR), adică a partidului bolşevic. Altceva e deja că acest partid, conducerea lui, a fost deturnată de către Stalin şi orientat spre edificarea modelului sovietic pe principii opuse modelului troţkist.

În spaţiul ex-comunist, dar şi în Occident rusofobia este alimentată de confuzia menţinută în mod artificial între Uniunea Sovietică şi Rusia (de până la 1917 sau de după 1991), crimele fostului regim comunist fiind atribuite poporului rus. E ca şi cum nazismul ar fi atribuit poporului german, ceea ce ar trebui să stârnească în mod automat germanofobia. Cui serveşte menţinerea acestei confuzii şi cum ar putea fi depăşită?

Rusofobia nu este o invenţie ideologică pentru a combate „comunismul” sovietic. Rusofobia ca politică de stat a devenit o permanenţă a mentalului colectiv occidental după conferinţa de la Viena din 1815. Atunci oligarhia financiară cu veleităţi globale a înţeles, ca urmare a rolului jucat de Rusia în înfrîngerea Imperiului lui Napoleon, că fără a înlătura Rusia ca factor geopolitic global sau, cel puţin, regional, ea nu va putea să-şi impună dictatura totalitară la nivel global. De atunci rusofobia a devenit practic ideologia standard, identitară a Occidentalismului, a democraţiei, a capitalismului. Rusia era demonizată, era declarată a fi şi înapoiată, şi primejdioasă pentru întreaga „civilizaţie” etc. Mai mult, rusofobia era impusă ca ideologie de stat, „naţională”, tuturor noilor state moderne confecţionate de către oligarhia financiară drept marionete ale ei cum sînt Grecia, Bulgaria, România, întrucîtva mai moderat Serbia în sec. XIX sau Polonia, Ţările Baltice, Turcia în sec. XX sau, respectiv, Moldova, Ucraina, Azerbaigean, Gruzia etc. la răscrucea secolelor XX şi XXI.

Rusia Sovietică, după cum am expus mai sus, nu este omogenă în plan diacronic: una este Rusia troţkist-leninistă – cea din perioada 1917-1934 şi alta este Rusia stalinistă din perioada 1939-1953 (cu o perioadă de încleştare paroxistică între anii 1934-1939). Perioada hruşciovistă (1956-1965) s-a dovedit a fi prea scurtă pentru a reveni la troţkism, iar insistenţele voluntariste ale lui Hruşciov în acest sens au fost curmate prin revenirea echipei pro-staliniste, avîndu-l ca exponent pe Brejnev. Apoi a urmat troţkistul Andropov, dar pe prea puţină vreme ca să izbutească o răsturnare, dar el a izbutit să pregătească echipa troţkistă care să ajungă (drept că nu în exclusivitate, ci în tandem cu foştii stalinişti corupţi) la putere în 1985 în persoana lui Gorbaciov şi a mentorilor acestuia cum erau Iakovlev, Gaidar, Ciubais – echipa globalitară a revoluţiei permanente mondiale – detaşamentul de şoc al oligarhiei financiare globale.

Troţkismul, după cum a şi fost proiectat, este eminamente rusofob, aş spune chiar, fundamentalist-extremist rusofob, întrecîndu-i chiar şi pe rusofobii României moderne – celei confecţionate de oligarhia financiară globală (1848/1859-1947, 1989-azi). Stalinismul este rusofil, căci Stalin, confruntîndu-se cu echipa lui Troţki, a înţeles cine de fapt stă în spatele revoluţionarilor bolşevici – oligarhia financiară globală. Înţelegînd că el nu va putea evita războiul ce se pregătea împotriva lui, el a fost nevoit să mobilizeze la luptă pe viaţă şi pe moarte populaţia URSS-ului hăituită prin genocid şi reformatări sociale de către desantul globalitar în persoana tandemului Troţki-Lenin. Din această pricină el a trebuit să revină la patriotism, să resusciteze memoria istorică a ruşilor, să reinstituie familia tradiţională formată din tată-mamă-mulţi copii, să întoarcă în sistemul de învăţămînt cultura rusă (bunăoară, Puşkin şi întreaga literatură rusă a fost declarată de troţkişti-leninişti drept cultură reacţionară şi interzisă sub pedeapsă de lagăr), morala publică tradiţională. Rusofobia este îndreptată tocmai împotriva culturii ruseşti, a capacităţii poporului rus de a se opune oligarhiei financiare globale, capacitate pierdută de practic toate celelalte popoare ale lumii. Iar această capacitate de rezistenţă ruşii o datorează exclusiv credinţei lor identitare – Ortodoxia.

Rusofobia porneşte de la crimele bolşevismului troţkist (lagărele de exterminare, genocidul clericilor ortodocşi, al cazacilor şi al altor segmente largi ale poporului rus, colectivizarea soldată cu milioane de morţi prin înfometare artificială) – nu degeabă Stalin a fost nevoit să pornească marea epurare din anii 1937-39 tocmai pentru a înlătura garda leninistă din toate structurile de stat, gardă care era, de fapt, esenţialmente troţkistă, formată la peste 95% din neruşi. Adică crimele neruşilor, ale antiruşilor, ale rusofobilor, ale călăilor poporului rus sînt atribuite în cel mai viclean mod anume ruşilor. Mai mult, cei care atribuie aceste crime ruşilor sînt tocmai cei care au comandat aceste crime, cei care au organizat răsturnarea Ţarului şi aducerea la putere împotriva Rusiei a marionetelor lor – echipa troţkist-leninistă, cei care astăzi se erijează în campionii democraţiei, cei care astăzi decid să recunoască rezultatele electorale din vreo ţară încă nedeplin cotropită de ei drept corecte sau nu.

Vezi și  Să desemnăm inamicul sau să desemnăm răul!

Rusofobia serveşte nemijlocit interesele globaliştilor – oligarhia financiară globală, acea oligarhie care a organizat revoluţia franceză, a confecţionat statele moderne din Balcani şi din Europa de Est, inclusiv România, cea care a organizat revoluţia din februarie-octombrie 1917 din Rusia, care a organizat şi desfăşurat cele două războaie mondiale din sec. XX, care a înfăptuit Perestroika în URSS cu efectele ei geopolitice gen „revoluţia decembristă” din 1989 din România, cea care impune prin revoluţii „floral-colorate” democraţia peste tot în lume unde interesele ei îi sînt primejduite, inclusiv regimul din Moldova instaurat după 2009 în RM.

De altfel, pentru a confirma încă odată cele afirmate, ţin să subliniez că, bunăoară, în Moldova anilor 1987-1992 cele mai antinaţionale şi provocatoare acţiuni şi lozinci, atitudini şi iniţiative, venite, chipurile, din partea ruşilor din Moldova sau de la Moscova şi toate menite să stîrnească ura moldovenilor faţă de tot ce adie a Rusia şi a rusesc, erau, de fapt, concepute, promovate şi răspîndite de rusofobi, de neruşi, inclusiv din aşa-zisa „Mişcarea Internaţionalistă „Unitate-Edinstvo” şi din conducerea separatiştilor de la Tiraspol.

Altă treabă e deja şi faptul că există şi ruşi atacaţi de morbul exclusivismului, blazaţi şi comozi în conştiinţia măreţiei culturii ruse, deh, la fel ca şi gîştele Romei. Aberaţiile unora ca aceştia care opun rusicitatea Ortodoxiei sînt preluate de către rusofobi şi fîlfîite ca dovezi ale primejdiei ruseşti. Din păcate, asemenea activişti politici patrioţi din Rusia ca Starikov, Narociniţkaia şi cîţiva alţii nu au izbutit să depăşească îngustimea etnicistă şi să urce la identitatea unversală de om care este Ortodoxia. Viziunile lor privind viitorul popoarelor de tradiţie ortodoxă nu lasă loc pentru existenţa în istorie a nimănui decît ruşi etnici şi aceştia descreştinaţi, repăgînizaţi, dar păstrînd eticheta de „ortodocşi”. Aici avem de a face, în cel mai bun caz, cu eresul filetismului conform căruia etnicitatea unui popor devine criteriu de apartenenţă la Biserica lui Hristos şi criteriu de „adevărată” Ortodoxie.

O altă confuzie frecventă în Rusia şi în spaţiul ex-comunist în ansamblu este ataşamentul concomitent al unei părţi a populaţiei atât faţă de Biserică, cât şi faţă de civilizaţia sovietică prin definiţie anticreştină. Ce ar trebui să se întreprindă pentru a se depăşi această abordare cel puţin incoerentă? Oare însăşi ierarhia bisericească n-ar putea contribui în mod substanţial la depăşirea acestor rătăciri?
Şi eu, ca creştin botezat la vîrstă matură şi în deplin secret în perioada sovietică, mi-am pus această întrebare pe parcursul anilor 90 ai sec. trecut. De atunci am căutat răspunsul şi ceea ce am găsit valabil pentru exigenţele mele voi încerca să expun cît mai concis în continuare.

În primul rînd, după cum scrisesem mai sus, regimul sovietic este format din două componente reciproc incompatibile şi ostile, care sînt relativ separate în plan diacronic – leninism-troţkismul şi stalinismul, acesta din urmă cu versiunea sa mult mai domoală în perioada brejnevistă. Poate este cazul să remarc că această perioadă de circa 17 ani constituia un fel de compromis între, pe de o parte, forţele globaliste din interiorul PCUS, adică urmaşii supravieţuitori ai lui Troţki, şi, pe de altă parte, forţele ruso-centriste – staliniştii moderaţi, mai puţin pasionali şi mai puţin profesionişti decît echipa lui Stalin care fusese măcelărită de Hruşciov. Acest compromis a reprezentat o cedare ideologică în favoarea troţkiştilor, inclusiv în ceea ce priveşte politica externă relativ loială faţă de oligarhia financiară globală. Totodată, compromisul păstra supremaţia politică a post-staliniştilor, supremaţie care a fost întrucîtva trunchiată prin propulsarea la putere a lui Gorbaciov şi, apoi, a lui Elţîn.

În al doilea rînd, o parte dintre creştini simt, unii chiar înţeleg că actualul regim – mă refer la liberalism-capitalism – este profund anticreştin, este un Antihrist colectiv, face imposibilă o vieţuire creştinească în cadrul instituţiilor democratice ale toleranţei faţă de orice rău, ale „drepturilor omului” ahtiat de propria bunăstare pe seama tuturor celorlalţi, ale controlului statului antihristic asupra oricăror mişcări ale cetăţeanului. Majoritatea acestui fel de creştini văd că perioada brejnevistă, deşi era departe de a fi filo-creştină, îi lăsa în pace pe creştini să umble la biserică, doar că le interzicea orice creştere pe scara socială, iar creştinii nici nu aveau nevoie să se caţăre pe această scară, ei urmărind cu totul alte scopuri, departe de lumea aceasta. Este vorba de perioada brejnevistă şi nicidecum de cea troţkistă (1917-1939) din care nu avem supravieţuitori. Nu este vorba nici de perioada hruşciovistă (1958-1964) marcată nu numai prin liberalizarea regimului politic faţă de „intelectuali”, dar şi de o prigoană dintre cele mai dure sub aspect social împotriva Bisericii cînd au fost închise majoritatea bisericilor rămase pe teritoriile anexate la URSS în anii 1939-1940, cînd o mulţime de clerici şi creştini au fost întemniţaţi, deportaţi, internaţi în lagăre de muncă. În acest sens este explicabilă, nu şi justificabilă, această confuzie la aceşti creştini.

Dar mai este un aspect mult mai important. Pe parcursul sec. XX Ortodoxia s-a disociat în mai multe curente majoritatea dintre ele reciproc incompatibile. Astfel avem Ortodoxia oficială şi Ortodoxia tradiţionalistă. Cea oficială este formată din acele instituţii care au ales să se supună stăpînirii lumeşti, adică puterii de stat cînd această putere promova o politică făţiş anticreştină, antibisericească. Ortodoxia oficială, numită şi Ortodoxia mondială, îşi îndreptăţeşte această supunere prin adaptarea învăţăturii de credinţă, înstrăinîndu-o, astfel, de învăţătura tradiţională, cea care a constituit Biserica Ortodoxă pe parcursul întregii ei istorii.

Ortodoxia tradiţionalistă este formată din mai multe curente, numite sinoade, care nu recunosc[1] Ortodoxia oficială drept Ortodoxie, ci drept eres. Ortodoxia oficială (din care fac parte patriarhiile cunoscute) este învinuită de cîteva eresuri, cele mai cunoscute fiind erezia ecumenismului şi cea a serghianismului. Aceasta din urmă este mai puţin cunoscută de către oamenii din afara Ortodoxiei, dar şi de către membrii acestor patriarhii. Ortodoxia oficială îşi trage legitimitatea nu din învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, nu din păzirea Canoanelor Bisericii, ci din recunoaşterea ei de către stat, în primul rînd de către statul antihristic democrat (patriarhia Constantinopolului, cea a Antiohiei, Alexandriei, în ultima vreme şi cea a Ierusalimului, cele ale Serbiei, Bulgariei, României – inclusiv, deci, Mitroplia Basarabiei, arhiepiscopia Greciei, Finlandei) sau de către statul antihristic bolşevic (Patiarhia Moscovei, inclusiv, deci, Mitropolia Moldovei şi, respectiv, patriarhiile fostelor ţări socialiste – Bulgaria, Serbia şi România).

Aceste instituţii cultuale nu pot să-şi permită să critice prea aspru, adică, la obiect, exact acele regimuri cărora ele îşi datorează existenţa instituţională. Ortodoxia oficială nu este ontologic în poziţia de a contribui cumva la depăşirea incoerenţei care bîntuie minţile turmei ei majoritare (să nu uităm că turma lui Hristos este turmă mică). Dacă ar face-o, atunci ea ar fi trebuit să se autodesfiinţeze ca instituţie şi să dea dreptate acelor sfinţi mucenici şi mărturisitori pe care ea i-a prigonit împreună cu regimurile care le-au înfiinţat şi/sau le-au conferit legitimitate juridico-politică, substituind legitimitatea apostolică şi cea de credinţă adevărată.

Astfel, bunăoară, cum Patriarhia Moscovei, întemeiată prin ordinul lui Stalin în septembrie 1943, să dea anatemei leninismul (atît cel troţkist, cît şi cel stalinist) dacă ea îi datorează lui existenţa sa instituţională ? Cum să-l critice dacă, potrivit învăţăturii acestei patriarhii, „bucuriile Puterii Sovietice sînt bucuriile Bisericii şi necazurile Puterii Sovietice sînt necazurile Bisericii” (cînd Puterea Sovietică însemna, de fapt, dictatura partidului comunist anticreştin prin definiţie) ? Şi aceasta a fost declarat încă în 1927, în toiul prigoanei troţkiste împotriva creştinilor, cînd mii şi mii de creştini, preoţi, monahi, episcopi erau întemniţaţi, băgaţi prin lagăre şi executaţi. Iar fondatorul acestei erezii – mitropolitul Serghie Stragorodski – afirma în acei ani că în URSS nu există prigoană împotriva creştinilor, iar cei condamnaţi sînt doar nişte activişti politici antisovietici care nu fac parte din Biserică.

Depăşirea acestei incoerenţe este posibilă numai de către fiecare creştin în parte şi în măsura în care el îşi va asuma învăţătura autentică a Ortodoxiei. Fireşte, un ajutor în acest sens pot să îl dea acei creştini care fie că deja au depăşit această incoerenţă, fie că nici nu au fost afectaţi de ea.

Cum se explică faptul că la distanţa de peste un sfert de veac de la căderea comunsmului şi prăbuşirea URSS mausoleul lui Lenin rămâne intact, iar rămăşiţele pământeşti ale acestuia nu sunt înhumate? Explicaţiile care ţin de menajarea sensibilităţilor unei părţi a persoanelor în etate, care nutresc anumite nostalgii, ca şi cele de oportunitate politică nu rezistă criticii. Care ar fi cauzele de ordin spiritual ce determină această paralizie volitivă şi ce ar trebui să întreprindă elita rusă, Biserica, vârfurile intelectuale, administraţia de stat pentru a ieşi din mrejele acestui blestem istoric?

Cel puţin în Rusia, regimul post-sovietic îşi trage, de fapt, continuitatea şi, de ce nu, şi legitimitatea, inclusiv justificarea intereselor geopolitice faţă de „vecinătatea apropiată” din URSS, acel URSS care a fost înfiinţat în 1922 de către globaliştii troţkişti-leninişti, acel URSS care a prigonit Biserica şi care este de nedezlipit de numele lui Lenin – simbolul care uneşte – simbolic, nu şi în esenţă – cele două regimuri sovietice reciproc incompatibile – troţkism-leninismul şi stalinismul. A renunţa la Lenin care este simbolizat în întregime de către mausoleul său (construit în formă de templu satanic, de altfel) înseamnă a renunţa la URSS, la propria legitimitate, la moştenirea geopolitică şi socială a URSS-ului. Fără a opera o dihotomie netă între troţkism şi stalinism, între leninism şi stalinism, între globalism şi patriotism, nu este posibilă mutarea mausoleului din Piaţa Roşie în vreun muzeu al totalitarismului şi îngroparea/incinerarea rămăşiţelor trupului lui Lenin. Totodată, ceea ce este mult mai esenţial, fără a reveni la moştenirea duhovnicească a poporului rus care este eminamente Ortodoxia, adică fără a condamna deplin, fără rezerve, revoluţia din februarie-octombrie 1917, simbolul acesteia – mausoleul căpcăunului – nu va putea fi mutat din inima politică şi spirituală a Rusiei – Piaţa Roşie, Kremlinul.

Conducerea Rusiei nu poate – fie din motive geopolitice obiective, fie din alte motive mai puţin evidente – să purceadă la înlăturarea acestui simbol macabru al URSS cum este mausoleul lui Lenin. Conducerea Rusiei, clasa ei politică, nu este creştină, nu este în stare să admită că revoluţia din februarie-octombrie 1917 a fost nu numai o tragedie existenţială a poporului rus, dar şi o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru faptul că pe parcusul sec. XIX poporul rus s-a depărtat progresiv de Biserică, de Ortodoxie, de Dumnezeu-Iisus Hristos. Această pedeapsă a fost îngăduită de Dumnezeu tocmai cu scopul ca poporul rus să revină la Ortodoxie, ceea ce încă nu s-a întîmplat, cel puţin încă nu la scară naţională, căci este încă prea puternică deriva societăţii Rusiei într-o direcţie inversă Ortodoxiei.

În ultimii ani tot mai multă lume priveşte spre Rusia ca spre bastionul mondial al valorilor tradiţionale. Ar putea oare curentul de opinie antiliberal din Rusia să avanseze la dimensiunile unei Revoluţii Conservatoare cu impact global şi care sunt, în opinia dumneavoastră, şansele unei resurecţii religioase de anvergură, ce ar putea elimina din scena istoriei paradigma liberală dominantă?

Fără a reveni la Adevăr, la Biserica Cea Adevărată a lui Hristos, a lui Hristos Celui Adevărat, nu este nici o şansă. Iar semne ale unei asemenea reveniri nu se întrevăd, deocamdată.

[1] Cu anumite nuanţări din partea aşa-numiţilor „kiprianiţi”

Autor: Benedict Ciubotaru

Articole relevante

Să desemnăm inamicul sau să desemnăm răul!
accesări 3315
(Discurs ținut la Conferința Internațională ”De la Atlatic la Pacific: pentru un destin comun al popoarelor Eurasiei”. Chișinău, 26-27 mai 2017) Nu...
Manifestul Alianţei Revoluţionare Globale (3)
accesări 2129
Partea a III-a. Imperativul revoluției În fața actualei stări de lucruri, conștientizate ca un rău intolerabil, ca o patologie și o situație ce c...
Feminismul şi Noua Ordine Mondială (10)
accesări 1501
10. Recâştigarea puterii masculine  Întrucât nu putem spera să avem o viaţă „ca-n filme” şi deoarece „viaţa bate filmul”, cu cât mai curând se vor sc...
Jean Parvulesco: Ce este geopolitica transcendentală?
accesări 1516
Cum abordarea geopolitică a ceea ce Nietzsche numea ”marea istorie” nu este rațională, ci pasională și inspirată, punându-se în termenii existențiali ...
Ilie Șerbănescu: România, o colonie la periferia Europei (12)
accesări 1691
12. Reducerea fiscalității – o altă balivernă de serviciu pe tema dezvoltării Vorbind despre imposibila dezvoltare prin fiscalitate, autorul nostru d...
Diacov cheamă la proteste nonstop
accesări 3159
Ion Diacov, fratele lui Dumitru Diacov, care este președintele de onoare al Partidului Democrat, principala formațiune a coaliției de guvernământ, che...
Emmanuel Leroy: 100 de ani de la lovitura de stat bolşevică
accesări 4261
10 întrebari pentru cei care gândesc din partea www.flux.md  Cu prilejul centenarului de la Revoluția din Octombrie 1917 ne-am propus să adresăm  ace...
Alexandr Dughin: Declaraţia Drepturilor Omului
accesări 2840
Acum câteva zile, la 26 august, gânditorul ortodox rus Aleksandr Dughin a avut o intervenţie video pe saitul conservator de la Moscova „Katehon” în ca...
Preşedintele Trump, NATO şi România (IV)
accesări 3138
Ann Hart Coulter, 56 de ani, este o publicistă conservatoare new yorkeză, comentatoare la televiziunile naţionale MSNBC, CNN şi Fox News şi la posturi...

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    Herodot, 1 mai 2017 la 2:31

    Este o abordare originală, îndrăzneață, a temei puciului din octombrie, botezat de autorii lui în manuale ca Marea revocultie socialista din Octombrie, dar serbată prin noiembrie. Intervievatul a încercat să fie onest, în măsura unoștințelor și curajului de a spune , lucrurilor pre nume. Dar o face simplist, neconvingător. Problemele lumii nu au inceput in 1815, ci cu mult mai inainte. Prima lovitura dată Europei s-a produs in Franța în timpul Comunei din Paris. Apoi teoria și practica terorii contra autocratiei nationale a fost dezvoltata si aplicata in întrega lume. Scopul a fost de a acapara puterea, finațele în lume, ca prin intermediul acestor parghii de subjugat unui interes meschin, mapamondul. Desi articolul necesită o aprofundare si concretizare a originii si intereselor organizatorilor puciului octombrin, el merită să apară și în traducere rusă sau engleză pentru publicul neromânesc

    STAVROS, 1 mai 2017 la 11:47

    UTILE ABORDĂRI, TARI ÎNTREBĂRI DAR ȘI RĂSPUNSURI, CONSIDERAȚIUNE PE ACEASTĂ CALE PENTRU IURIE ROȘCA DAR ȘI MAI MULT PENTRU BENEDICT CIUBOTARU(afară de răspunsul la ultima întrebare). Cu comentarul meu vin mai târziu.

    STAVROS, 6 mai 2017 la 14:16

    Mai întâi f. succint cu referire la ultima întrebare a lui I. Roșca : În ultimii ani tot mai multă lume priveşte spre Rusia ca spre bastionul mondial al valorilor tradiţionale. Ar putea oare curentul de opinie antiliberal din Rusia să avanseze la dimensiunile unei Revoluţii Conservatoare cu impact global şi care sunt, în opinia dumneavoastră, şansele unei resurecţii religioase de anvergură, ce ar putea elimina din scena istoriei paradigma liberală dominantă?
    Mai degrabă este o aluzie, delicată decât o simplă întrebare, se vede că e o concluzie bazată pe un studiu însemnat și nu din auzite a autorului. Fobismul globalist obscur generat maniacal, ocult împotriva rușilor pravoslavnici f.numeroși supravețuiți după genocidul, etnocidul bolșevik(a/nti/teu și anticreștin în primul rând) și puși activ pe renaștere pravoslavnică denotă indirect răspunsul la întrebarea înaintată de autor, ura și instigația nu ar fi atât de perfide dacă actualmente în pofida tuturor proiectelor despotice odioase, deja istorice împotriva rușilor pravoslavnici ei nu ar fi supravețuit în mod incredibil, minunat și f. activ, au și cete întregi de sfinți care mijlocesc pentru ei, dar depun și un mare și curajos efort personal. Sunt unicii practic care demască f. puternic și neînfricat la ora actuală în mase atât de aprofundat și biciuitor ”taina fărădelegii” satanice ce se lucrează prin servii infernului în lume, nu înzădar au fost supranumiți de oculta mondială ca ”cel mai ripostant și nesupus popor dintre goime”, asta despre multe vorbește ! Nu are lumea la ora actuală o sursă ANTIantihristă mai puternică, numeroasă, vădită și neînfricată, aceasta o spune și evreul încreștinat ortodox E. Hodos și americanul dr. D. Duke, gheronta Paisie Aghioritul, până și mahomedanul, renumitul Șeih Imram și nu în ultimul rând celebrul și regretatul preot și teolog ortodox român D. Stăniloae, patriarhul dreptslăvitor de Ierusalim aprig prigonit Irineu, duhovnici/stareți români, serbi și greci, doar un singur nume – cuviosul/gheronta Paisie Aghioritul răsună cu putere rar întâlnită, nu mai zic de profețiile sfinților proslăviți ruși deoarece fiecare rusofob debusolat poate să le respingă arogant prevederile, dar la cel puțin cei doar câțiva menționați mai sus ar fi cazul să ne aplecăm urechea ca să nu părem complet stranii/ciudați și conductori/cyborgi deja spălați pe creere.

    STAVROS, 4 iunie 2017 la 0:14

    Deja 100 de ani de la revoluția-proiect zionist pentru Russia…(acum o spun și ei, zioniștii, deși printre dinți…).
    Fără îndoială Adevărul iese în totdeauna triumfător, mai devreme sau mai târziu! Una sută ani de la una dintre odioasele crime extinse și minuțios organizate din istoria omeniri – Marea revoluție sângeroasă și anticreștină sionistă, un cernobâl… preglobalist pentru Rusia și țările creștine mai ales învecinate. De multe decenii deja acest eveniment odios nu mai poate fi mușamalizat(distorsionat/substituit cu perfidie) grație suferinzilor neânfricați și a contemporanilor studioși/cercetători și, mai puțin lași: netul răbufnește și la acest capitol trist cu nenumărate probe și argumente documentate, e suficient să ne aducem aminte de – protocoalele ”înțelepților” criminali ai sionului; de ”marea legendă despre adhoniram-hiram”; de familia țarului rus Nikolai II, asasinați de bolșevicii teroarei roșii sângeroase sub o inscripție cabalistă; de ”Catehizmul” sioniștilor(extremiști) din URSS; de publicistul și misionarul evreu prigonit Richard Wurmbrand cu materialul documentar capital ”Marx: Prophet of Darkness” unde demască ”specia diavolească a sionismului” întemeietorilor ”socialismului” și ”comunismului” începând cu Moise Ghess, Marx, Enghels și colaboraționiștiii acestora; de un I. Stalin care în ”Testamentul” său se îndreptățește că pe tot parcursul activității s-a luptat cu sionizmul dar nu i-a reușit precum vruse deoarece mulțime de astfel de extremiști influienți mișunau pretutindeni; de o ciudățenie de piramidă cu un ochi maniacal în pisc de pe dolarul de 1; de un foarte ”vrut antihrist nascut dintr-o curvă” precum Buharin; de un monument masiv a lui Juda Iscarioteanul ”cu pumnii îndreptați către Ceruri” instalat de demonizații bolșevici în frunte cu L.Troțki/Leiba Davâdovici Bronștein în inima Russiei, or.Sviajsk, rj. Omsk în perioada culminațiilor masacrelor teroriste roșii/sângeroase; de un V.Putin care amintește oficial și impunător că în clica administrației bolșevice primare erau la 85% de evrei, foarte activi…; de un cabalist ca Mihayl Laytman care anunță ”sus și tare” că ” totul ce se petrece radical în lume e după vrerile și puterile jidovilor/juive”; de un savant român ortodox ca C. Paulescu cu documentarele sale despre crimele sioniștilor; de un american contemporan ca dr. David Duke cu publicațiile lui documentare tot despre rasizmul și fascizmul sionist; de oarecare obscuri Bzejinski cu Soros și prototipii lor cu ”șahul” lor de cotropire și pervertire distructivă neosclavagistă și neocolonialistă; de ”Proiectele criminale antiruse – Harvard și Houston”; de rezoluția istorică(poate cea mai curajoasă rezoluție din activitatea ONU) antisionistă nr. 3379, noiembrie, 1975 a asambleei ONU, sesiunea XXX(deși abrogată în 1991 prin marea străduința a sioniștilor) ; de un rus cu rezonanță publicitară ca POSLEDNII Ivan, Drozdov vizavi de expansiunea sionistă în URSS, de un John Coleman cu teribilul documentar The Committee of 300; de un V. Jirinovski cu evocările și reiterările lui referitoare la sionismul internațional inclusiv cel din 1917; de un Alex. Prohanov cu cercetările și publicațiile lui în vederea aceasta; de o structură globalistă extremistă precum secta sionistă HABAD cu concepția lor ocultă rasistă fundamentată pe Cabala, Shulhan Aruh și Tanya; de unul dintre ei ca rabinul renumit zionist Abe Finkelstein cu exclamarea lui deja directă și publică, deși incredibilă: ”Hei, noi suntem popor divin ales, pur și simplu majoritatea evreilor nu preferă să recunoască, dar dumnezeul nostru e – Lucifer(fostul s.s.)”(!); de un Igor Bercut care deja publică proiectul sionist ”noului Ierusalim ceresc…” în sudul Ukrainei; sau de un Eduard Hodos(evreu încreștinat, de rezonanță) și fenomenul actual de manifestare a ocultei habadice în lume, și, de reformatare… a Ukrainei creștine(sau deja neohazare…); sau de un preot moldovean ortodox neânfricat ca Anatolie Cibric care detronează menorahul jidovesc probabil habadic din locul Crucii creștine a scuarului lui Ștefan cel Mare și sfânt din centrul Chișinăului(trecerea în revistă poate continua, la incredibil) e sufficient însă ca să-ți dai bine seama ce sa petrecut, ce se petrece și sub a cărei egide de păpușari, sponsori și creditori până la 1917 și după, până în prezent, dar și pentru viitorul apropiat.
    * E de menționat însă, concis despre latura esențială, religioasă dar și cea ocultă a acestui fenomen despre care mai puțin se cunoaște, sau se tace și se ignoră din lașitate și comoditate, sau perfidie. Cine e bine informat, sănătos la cuget își dă bine seama că la mijloc e vendeta dementă a răzvrătiților față de Dumnezeu( și față de cei ce vreau să-I fie urmași) a infernalilor hidoși și a servilor cu corp fiziologic și cu spiritul înegrit a acestora, obiectivul unic și ținta fiind societatea umană, de la particular/individual la comunitar. Se vede că mulțimile suferinde, debusolate și orbecăinde nici până azi nu au depus efort corespunzător ca să priceapă imensul aport Divin(biblic) pentru salvarea neamului omenesc de răul real nimicitor. Doar câteva exemple Biblice ce pot lecui glaucoma și limpezi mințile rămase cât de cât… cu inimile zvâcninde încă: Se apropie de Hristos-Mântuitorul ticălosul de fost Lucifer ispitindu-l(înscenare organizată de el mai mult pentru a-i ademeni/corupe pe oamenii disponibili, predispuși) ca să I se închine lui pentru a-i oferi tot ce vede cu ochii: bogățiile și stăpânirile acestei lumi(iată unde se cuprind ”vițelul de aur”, ”camăta”, ”mamona” cu bogățiile și tronurile influente, băncile/vesteriile Baruhilor, Lehmanilor etc. și puterile geopolitice și economice Wall Streettiene, Bilderbergiene etc.) pe care tinde maniacal să o posede( Matei 4; 8-12.). Htistos îl respinge irecuperabil, mai mult ca atât, ne reamintește tuturor raportul divino-uman stabilit de Creator de la întemeierea lumii: Domnului-Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești(pentru a avea viață și fericire autentică, deplină și eternă). Evident că fostul Lucifer nu s-a limitat doar la Hristos, obiectivul esențial era și rămâne – omul cu predispoziție de a se corupe, prin care acest blestemat cu pretenții negre ar putea acționa ca printr-un conductor sigur(se poate vedea despre ”Lucifer” și la geniul martir Vasile Militaru în ”Divina zidire”). Zis și făcut, deja în paralel cu cei care strigau de bucurie Osana lui Hristos în Duminica Floriilor se formaseră deja o gloată rebelă care vâzând că Hristos-Mesia nu le oferă după cum dores și le propune/promite fostul Lucifer, ce e incomparabil de atractiv pentru ei urlă în frunte cu sinedrioniștii expan-sioniști – răstignește-l, răstignește-l, iar Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra urmașilor noștri…, Iar discipolii, apostolii și mulți alți evrei urmași lui Hristos-Mesia(și mai ales generațiile lașilor de alde noi de peste veacuri și milenii) până la primirea/pogorârea Duhului Sfânt nu se temeau atât de tare nici de romanii/păgânii cotropitori și devastatori precum de acești demenți ce s-au închinat direct satanei în loc de Mesia-Hristos ca să primescă în schimb îmbrățișările infernului cu ”bogățiile și stăpânirile” acestei lumi efemere ostatice și tributare, deși cu prețul vieții și fericirii autentice și eterne. Și așa s-au alterat și demonizat ticăloșii că Apocalipsa(2; 9-11 și 3; 9) deja această categorie nu-i mai numește iudei, ci deadreptul – adunătură/sinagogă satanică, iar îsuși Hristos-Mântuitorul î-i numește și mai direct – fii ai diavollului(Ioan 8; 44.), prin care s-au activat cele mai infernale proiecte/comploturi sângeroase de la Pilat încoace, cele mai odioase ideologii inclusiv ateiste(a/nti/teiste), secte, pseudoștiințe, viciosități și atrocități, revoluții înclusiv neosodomite, substituiri pseudovalorice, perversiuni(acești depravați și avizi criminali extremiști sunt acuzați până și de însăși conaționalii lor evrei, precum rabinul, istoricul și publicistul Mihael Finkel(cel puțin cu aforismul lui deja ”Komisarii evrei bolșevici sunt – sataniști de formațiune”, dar și cu referire la gloatele turbate ce urlau răstignește-L…), publicistul și misionarul evreu Richard Wurmbrand, publicistul și scriitorul evreu Marc Kotlearski cu referire la sioniștii extremiști ai revoluției din 1917, cercetătorul și publicistul evreu Eduard Hodos, savantul cu renume mondial evreul Israel M. Ghelfand ș. m. m. a.), până și ecumenismul de azi care este componenta ocultei globaliste(neosclavagiste și neocolonialiste atât pentru fiziologicul omenesc cât mai curând pentru partea lui esențială – spiritualul) doar că menit în mod special pentru creștinism și pentru intronizarea cât mai curândă a fructului capital infernal –antihristul cu masacrul apocaliptic. Culmea e că: aceste regimuri/sisteme totalitare fasciste/rasiste/extremiste hidoase care tind să îngrozească, să controleze și să influențeze totul inclusiv masmedia chiar sub masca ”democrației” f. bine s-au îngrădit și se îngrădesc cu ”legi”/fărdelegi-capcane ”juridice” fabricate de ei(precum, ”dușmani ai revoluției și ai poporului”,”fundamentaliști, radicaliști, extremiști religioși”, ”instigatori antisemiți, xenofobi” etc. Acești sioniști extremiști până și pe conaționalii lor evrei încreștinați îi declară deja ca – antisemiți, nemaivorbind de creștinii din goime) pentru ai nimici în gulaguri sau pușcării (pe cei nesupuși, ripostari, protestatari, cei care îndrăznesc să-i demaște), sau să le organizeze perfid, clandestin torturi și asasinate: nimic nou, Hristos-Mântuitorul vorbește și despre acestea, ”pe Mine m-au torturat și pe voi vă vor tortura, pe Mine mă vor ucide și pe voi vă vor ucide…, dar îndrăzniți cu curaj, Eu am biruit”(Matei, 24; 9.Luca, 9; 22.Ioan,15; 20.16; 33.). Nu e cazul de imputări ”antisemite” cu care se flutură pe îndelete, mai ales atunci când se spun lucrurilor pe nume de către personalități adeverite.
    Ocolind din lașitate acestea, nevorbind corespunzător despre acestea, GEABA ZBATEM APA-N PIU… IAR TĂCEREA DIN LAȘITATE E O TRADARE DIRECTĂ LA ADRESA LUI DUMNEZEU și acum, în prag apocaliptic. Involuntar auzi și pentru acest context trâmbița Dvină biblică: Dumnezeu-Creatorul nu vrea peirea ticăloșilor/păcătoșilor, ci ca să se întoarcă ca să fie vii ! Constata odinioară un celebru cugetător/scriitor francez Edouard Drumont(+1917), pățit probabil: a aborda tematica socială și a evita fenomenul jidovesc(juive) înseamnă a vorbi în gol. Ce e straniu, ba chiar dubios că multe cărți românești cu caracter creștin/religios strămoșesc editate/tipărite în perioada interbelică(pe timpul hohenzollernilor…) în Rom. menționează acest eveniment sionist ca – Marea Revoluție socialistă rusă; autori de carte duși cu pluta… DEȘTEAPTĂ-TE CREȘTINE DIN SOMNUL CEL DE MOARTE, ÎN CARE TE-A DUS TRAIUL CU TOTUL DE PĂGÂN !, trâmbița odinioară Traian Dorz. HRISTOS A ÎNVIAT ! ADEVĂRAT CĂ A ÎNVIAT HRISTOS ! HRISTOS S-A ÎNĂLȚAT și este cu noi până la sfârșitul veacurilor precum ne-a încredințat, iar mâine v-om retrăi Pogorârea Duhului Sfânt !
    P.S. Minunat și copleșitor cântau odinioară bravii fii ai nemului din formația Plai pe versurile lui Grigore Vieru în Imnul închinat Soarelui, iar noi creștinii cunoaștem bine, sigur din Troparul Nașterii Domnului că anume Hristos-Mântuitorul este Soarele dreptății și Răsăritul Cel de Sus: Nu v-om lăsa, nu v-om lăsa, să vină iar bezna pustiitoare / Ve-I lumina, ve-I lumina, ve-I lumina pururea peste noi Sfinte Soare ! Așa să fie, Amin !