Adrian Severin:”Nu România a intrat în UE, ci corporațiile supranaționale au intrat în România” (I)

10:30, 14 martie 2018 | Interviu | 1291 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Interviu în exculsivitate cu dl Adrian Severin, ex-Ministru de Externe al României pentru portalul www.flux.md

 Stimate domnule Adrian Severin, Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa de a accepta acest interviu pentru portalul nostru. Trec peste necazurile pe care le-aţi avut, deoarece ştiu că nu aveţi nevoie nici de compătimiri, nici de justificări, nici de autovictimizare.  Întrebările mele vor ţine cu precădere, aşa cum e şi firesc, de relaţiile României şi Republicii Moldova. Dar nu vor ocoli nici aspecte din actualitatea românească internă şi cele ce vizează starea de lucruri pe continentul nostru.

 

 Iurie Roșca: La ora actuală ţările Europei Occidentale, ca şi cele din Centrul şi Estul Europei, traversează o perioadă de adevărată renaştere naţională. Şi asta pe fundalul unei opoziţii tot mai energice faţă de birocraţia de la Bruxelles. Suveraniștii sau adepții respingerii dictatul diriguitorilor UE cunosc o ascensiune spectaculoasă.  Filosoful francez Alain de Benoist caracterizează această etapă prin conceptul ”momentul populismului”, termenul de populism fiind utilizat fără nici o conotație negativă, ci ca formulă ce caracterizează reacția popoarelor față de suprastructurile globaliste ce aduc o atingere gravă intereselor naționale ale țărilor respective. În acest sens, grupul de la Vișegrad este cel mai elocvent exemplu din regiunea noastră. Nu vi se pare că pe acest fundal România e cumva mai timidă sau, cel puțin, cu un pas în urmă față de alte țări?

Adrian Severin: Nu știu dacă putem vorbi despre o adevărată „renaștere națională”. Mai degrabă este vorba despre tendințe „neofeudale”. Statele-națiune din Europa Centrală și Orientală post-sovietică au crezut o clipă, acum un sfert de secol, că trăiesc reunificarea Europei sau reconcilierea dintre geografia și istoria europeană. De fapt, ceea ce se petrecea era expansiunea neoimperială a Occidentului euro-atlantic în spațiul părăsit de Orientul ruso-asiatic. În condițiile unei atari confuzii, statele respective – și cele dintâi au fost cele din Grupul de la Vișegrad – au acceptat să transfere o parte a atributelor lor suverane unor structuri politice considerate a fi transnaționale, adică de tip federal, pe când ele erau supranaționale, adică de tip imperial. Lăsate fără protecția statului-națiune și neprimind în schimb o veritabilă protecție supranațională, cetățenii, deveniți numai nominal europeni, și-au pierdut încrederea și motivele de loialitate față de structurile politice moderne și postmoderne, în timp ce, pe cale de consecință, acestea și-au pierdut coeziunea. Tendința naturală a fost atunci refugiul individual spre forme arhaice de socializare, oamenii renunțând la calitatea de cetățean în favoarea celei de supus-protejat al unor oligarhi locali. Dacă UE ar fi fost o adevărată uniune de state și de cetățeni, organizată în sistem federal ca o democrație transnațională, așa cum ne-am imaginat și ne-am dorit noi în anii 1990, statele-națiune central și est europene, lipsite de resurse suficiente pentru a răspunde așteptărilor legitime ale cetățenilor lor, ar fi fost salvate prin transferul îndatoririlor excesiv de oneroase față de aceștia, deveniți cetățeni europeni reali, la nivel unional. La începutul secolului XXI, UE a preferat, însă, să îmbrace forma unui nou Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană, care a atins doar parțial sau deloc performanțele vechiului Imperiu Habsburgic (pașaport comun, armată comună, politică externă comună, monedă comună), dar i-a egalat eroarea fatală de a ignora aspirația la egalitate etno-culturală sau, cu alte cuvinte, de a refuza respectul diversității naționale. Drepturile omului s-au rupt de drepturile cetățeanului. „Cetățenilor europeni” li s-au garantat drepturi individuale numai în măsura în care au renunțat la identitatea culturală și apartenența națională. În loc să fie cumulative, cetățenia europeană și cea națională au devenit oarecum exclusive. În loc să câștige un nivel suplimentar de protecție, oamenii au pierdut protecția statului național, cu care se aflau într-un raport și așa asimetric, pentru a intra într-un raport de o asimetrie și mai acută cu o putere mai puțin coerentă, atât sub aspect politic, cât și cultural, mai depărtată și mai insensibilă la nevoile lor concrete. Teoretic acest raport era unilateral, în sensul că titularul dreptului nu mai avea și obligații, dar practic, în condițiile diferenței uriașe de putere dintre părți, amplificată de dificultatea asocierii eficiente la nivel continental a celor fără de putere, valorificarea dreptului devenea iluzorie și, în orice caz, implica prețul renunțării la libertate. Când au înțeles despre ce este vorba – și cei care s-au păcălit primii s-au deșteptat primii – popoarele au reacționat reculând către un alt timp istoric, feudalismul. Acesta este, din punctul meu de vedere, „momentul populismului” care, deși nu are conotațiile negative atașate tradițional termenului respectiv, nu poate fi privit ca un fenomen pozitiv. Este vorba într-adevăr despre un „populism” legitim, dar retrograd și reacționar. Scuza popoarelor pentru o asemenea opțiune stă în decredibilizarea și nevolnicia elitelor politice naționale, produse de democrații decadente, obosite, bolnave, epuizate. În ceea ce le privește, aceste (pseudo)elite, adesea corupte, ale statelor-națiune eșuate, prinse în menghina neoimperialismului euro-atlantic (global) și a oligarhiilor locale, precum și confruntate cu pericolul de a dispărea odată cu structurile politice (pseudo)suverane pe care aparent le conduc, au încercat, pe de o parte, să își recupereze popoarele prin politici populiste în sensul manipulatoriu al cuvântului, și, pe de altă parte, să își recupereze suveranitatea „renaționalizând” UE prin sabotarea imperiului. Din păcate, atât „populismul reactiv”, oricât de legitim ar fi, cât și „populismul manipulatoriu”, oricât de sensibil ar fi la așteptările masei, se opun democrației, o otrăvesc, o omoară. Deși merg în sensuri diferite pe cercul istoriei, după ce eventual traversează jungla anarhiei, se întâlnesc în același punct, numit dictatură. Asta se întâmplă astăzi în statele Grupului de la Vișegrad. România este, într-adevăr, cu un pas în urmă, pentru că așa a fost mereu. A fost ultima care a îngenuncheat și este ultima care să se ridice. Dacă va mai putea. În asemenea condiții, eu cred că trebuie nu să ne ținem departe de Grupul amintit, ci să ne asociem lui cât mai repede. Dar nu pentru a feudaliza statele-națiune și a naționaliza federația europeană, încă în durerile unei nașteri amenințate de avort, nu pentru a regionaliza Europa și a oligarhiza ordinea națională, ci pentru a lupta, cu forțe reunite, împotriva neoimperialismului occidental și în susținerea unei adevărate democrații transnaționale paneuropene, a unei adevărate federații europene de state-națiune.

Iurie Roșca: Cunoscutul expert economic, domnul Ilie Șerbănescu, a publicat recent o carte zguduitoare, intutulată ”România, o colonie la periferia Europei”.  De fapt, ceea ce demonstrează autorul fără putință de tăgadă este faptul că Vestul a tratat Estul exact la fel cum a tratat și țările Lumii a Treia, ca pe nișite zone bune de jefuit economic și de subordonat politic. Dumneavoastră ce părere aveți, ce a avut de câștigat România ca urmare a integrării în UE dincolo de retoricile roze despre democrație, drepturile omului și statul de drept? Sau, altfel zis, totuși România a intrat în UE sau corporațiile transnaționale au intrat în România? UE s-a lărgit prin absorbția unui șir de state ex-comuniste sau multinaționale și-au lărgit piețele de desfacere?

Adrian Severin: Întrebarea dvs. impune distincția între guvernarea ocultă globală cu caracter oligarhic a cercurilor de interese economice sau, cu alte cuvinte, ordinea plutocrată globală, pe de o parte, și guvernarea transparentă globală cu caracter democratic a națiunilor organizate politic sau, cu alte cuvinte, ordinea democratică globală, pe de altă parte. Cea din urmă, teoretic reprezentată de UE, ar fi trebuit să o „civilizeze”, adică să o pună în slujba cetății și a cetățeanului, pe cea dintâi. Contradicția dintre capital și muncă, altădată acutizată la nivel național, dar și rezolvată acolo prin adoptarea unei organizări sociale democrate, adică a conducerii de către popor, pentru popor și prin popor, cum spunea Jefferson, s-a mutat acum la nivel global, transnațional, supranațional. Capitalul național, civilizat cu forța de către guvernările politice democratice, a fugit din granițele statelor-națiune, s-a federalizat pe-deasupra acestora și s-a constituit într-o putere supranațională care se exercită ocult și ilegitim. Aceasta impune și federalizarea statelor-națiune la nivel continental, căci numai o putere politică mai mare decât cea deținută de fiecare stat național în parte poate pune stavilă egoismului plutocratic globalizat. Am mai spus-o și o repet: solidaritatea este astăzi singura formă inteligentă de egoism, atât în cazul egoismului individual, cât și în cel al egoismului național. În loc să devină instrumentul solidarității instituționalizate, UE a devenit instrumentul dominației oligarhice. Proiectul actual al unei UE cu mai multe viteze, promovat de Grermania și de Franța, nu este decât ultima expresie a acestui derapaj. Un nucleu de state dominante, în jurul căruia ar urma să graviteze ca niște sateliți, nu state propriu-zise, ci teritorii dominate, cu populațiile de consumatori și muncitori aferente. Coeziunea economică, socială și teritorială rămân astfel simple lozinci. Chemarea nerostită, dar nu mai puțin reală, „Oligarhi din toate țările, uniți-vă!” a avut o forță de atracție mai mare decât celebra chemare comunistă „Proletari din toate țările, uniți-vă!”. Astfel, oligarhii naționali, care au corupt politica națională, s-au asociat cu oligarhii transnaționali, fugiți de sub controlul statelor-națiune pentru a zădărnici eforturile dedicate construirii unei ordini europene și globale democrate, edificării unor structuri politice transnaționale apte a le impune limitări. UE a devenit astfel doar fața umanizată printr-o abundentă fardare a capitalismului neoliberal și neoconservator și a guvernării oligarhice europene, în loc să fie garantul controlului democratic și contraponderea lor. Așa se face că, precum bine spuneți, în loc ca România să intre în UE, corporațiile supranaționale au intrat în România, transformându-o într-o economie de sucursale ale operatorilor străini și într-o docilă piață de desfacere. Ce a câștigat România din asta? Trebuie din nou să facem câteva distincții, și anume între câștigul absolut și cel relativ, precum și între câștigul economic și cel politic. În termeni absoluți s-a mai câștigat câte ceva. România trebuia să se dezvolte suficient pentru a putea cumpăra mărfurile străine sau pentru a oferi stabilitatea socială necesară investițiilor străine și expatrierii/repatrierii profiturilor aferente acestora. În termeni relativi, însă, respectiv, în ceea ce privește reducerea decalajului dintre nivelul său de dezvoltare și cel al protagoniștilor UE, nu numai că nu a câștigat, ci a pierdut. Sub aspect politic, având legitimație de intrare la „masa bogaților”, România a câștigat. Cel puțin virtual. De aceea s-au și luat măsuri pentru ca purtătorii de cuvânt ai românilor să fie muți, iar piloții lor să fie orbi. Sub aspectul puterii economice, însă, lăsând la o parte anumite ajustări structurale care erau necesare, România a pierdut, ceea ce a dus și la castrarea vigorii sale politice. Așa se face că, până la urmă, inclusiv din punct de vedere politic, a ajuns un membru de rang secund, un cvasimembru, dacă nu chiar un pseudomembru. Spunând acestea, nu pledez pentru retragerea României din UE. În momentul de față ar fi chiar imposibil, dacă e să ținem seama de faptul că ea este, din toate punctele de vedere, un stat eșuat. Ceea ce trebuie făcut este să se treacă urgent la reabilitarea statului, să se creeze alianțe în cadrul UE, care să fie mobilizate la luptă pentru democratizarea acesteia, și totodată să se găsească în afara UE alternative la aceasta sau contraponderi la politica de dominație oligarhică, al cărei instrument a devenit.

Iurie Roșca: Ca să rămân în spiritul întrebării precedente, din perspectiva zile de azi, cum apreciați, România a intrat în NATO sau NATO a intrat în România?  Nu cumva au dreptate cei care susțin că, de fapt, prin această aderare România nu și-a consolidat, ci dimpotrivă, și-a vulnerabilizat securitatea națională, devenind o potențială țintă a Rusiei în confruntarea ei cu SUA și aliații săi, ca și a grupurilor teroriste?

Adrian Severin: Trebuie să fac o precizare importantă, fără de care riscăm să ne rătăcim pe drumuri greșite. Dacă românii – nu mai vorbesc de România, întrucât nu mai știu dacă ea există sau cine este ea – au dreptate să se plângă de modul în care sunt tratați de UE și chiar de NATO, aceasta nu înseamnă că vina aparține exclusiv străinilor. Câtuși de puțin. România și românii au făcut eforturi uriașe pentru a se integra în structurile europene și euro-atlantice. Obiectivul integrării și eforturile subsecvente au fost pe deplin justificate, întrucât România – ca, de altfel, și Republica Moldova – nu este în situația de a-și asuma un statut de neutralitate. Problema a fost atât lipsa de viziune strategică în anumite momente ale negocierilor de aderare, cât și mai ales comportamentul inept, laș și chiar trădător de după aceea. Nu numai că nu ne-am luat suficiente garanții cu privire la respectarea intereselor noastre vitale, la paritatea competențelor și resurselor transferate aliaților noștri, precum și la exercitarea lor reală în comun, ci am făcut și compromisuri care ne costă până în zilele noastre. Mă refer aici în primul rând la faptul că nu am obținut asigurări reale că politicile de integrare acceptate de noi înaintea aderării, care au dus la dezindustrializarea țării, vor fi compensate integral și în termeni concreți prin politicile de coeziune de după aderare. Am în vedere apoi subordonarea autorității judiciare naționale controlului extern. Așa se face că așa-zisa luptă împotriva corupției și-a pierdut obiectivul declarat, anume eradicarea corupției, pentru a deveni un instrument politic folosit în distrugerea elitelor românești – politice, economice, administrative, academice, militare etc. După aderare, din parteneri, asociați, aliați am devenit vasali în primul rând prin actele de supunere ale unor lideri de naționalitate română, dar fără neam și Dumnezeu, care au livrat pe gratis țara, pentru ca în schimb să obțină sprijinul extern necesar spolierii ei de avuțiile rămase după jaful neocolonial. Deci, atunci când îi criticăm pe străini, care până la urmă își promovează propriile interese, neavând obligația de a proteja interesele nostre mai mult decât o facem noi, să nu uităm aportul de vinovăție al românilor. Revenind acum la NATO, trebuie să repet că România nu este în poziția de a fi o țară neutră. A vrut-o Nicolae Titulescu, dar nu s-a putut. El însuși a avertizat, în cele din urmă, că atunci când Rusia și Germania vor cădea la o înțelegere, va fi groaznic pentru România, dacă nu se va afla alături de nici una dintre acestea. Și așa a fost atunci când a apărut Pactul Ribentropp-Molotov. Când România Mică a intervenit în războaiele balcanice și a pus ordine în Balcani, puterile europene au reacționat imediat și ordinea respectivă a fost de îndată spulberată. România Mare s-a născut cu sprijinul esențial al marilor puteri occidentale. Când, sub domnia Regelui Carol al II-lea, a încercat să se industrializeze pentru a-și valorifica întregul potențial dobândit și a intra astfel în rândul principalilor actori europeni, a fost rapid amputată, nu numai prin acțiunea puterilor revizioniste, ci și cu complicitatea tacită a puterilor legitimiste; sau măcar din cauza neputinței lor de a ne apăra integritatea și libertatea, așa cum avea să se întâmple mai târziu și la Ialta. Să nu ne înșelăm! Planuri de dezmembrare a României au existat și în 1990. Mult hulita clasă politică a României anilor 1990 le-a zădărnicit. Asemenea planuri există și astăzi. Pentru controlul sau împărțirea României concurează sau negociază în prezent SUA, Germania (uneori prin UE) și Rusia. SUA are în România interese militare, Germania – economice iar Rusia – politice sau geopolitice. Nu le acuz. Spun doar că România nu poate face față singură unor asemenea sfidări. Este firesc ca atunci când România se apropie de unul dintre competitori, să se depărteze de ceilalți, iar aceștia să perceapă respecitva depărtare ca o amenințare. Cum să te aproii de unul în așa fel încât să nu te depărtezi de ceilalți și cum să îi faci pe toți să simtă că stabilitatea și securitatea ta, iar nu obediența ta unilaterală, le servește, iar nu le dăunează? Iată unde se găsește măiestria politică. Eu unul pe o asemenea bază am purtat negocierile pentru intrarea în NATO. În condițiile în care Pactul de la Varșovia, față de care România era oricum reticentă, se autodesființase, iar Rusia, deși mult slăbită în comparație cu URSS, dar nu lipsită de ambiția și de mijloacele pentru a redeveni un actor global, nu avea nici o ofertă consistentă de făcut referitor la securitatea României, unica noastră opțiune pentru o alianță defensivă era NATO. Subliniez: Rusia nu a fost în măsură să facă nici o ofertă, să dezvolte o „politică românească” (din câte știu, nici astăzi nu o are), așa încât, în „raiul postbipolar” România avea aceeași libertate de a alege ca și Adam, căruia Dumnezeu îi permisese să își aleagă soția, pe Eva. În plus, noi a trebuit să aplicăm o axiomă a diplomației românești, și anume aceea care cere să ne găsim totdeauna sub aceeași umbrelă de securitate cu Ungaria. Cum ar fi putut rămâne România neutră, cu o Ungarie membru NATO și o Rusie care nu îi oferea nimic palpabil? Ceea ce s-a întâmplat ulterior, este o altă poveste. Ca ministru de externe am afirmat că intrăm în NATO pentru securitatea noastră, iar nu împotriva Rusiei ori a altcuiva, și că dorim ca prin consolidarea securității noastre să oferim, ca stat vecin, mai multă securitate Rusiei. Această linie a fost părăsită aproape de îndată după ce am plecat din fruntea MAE român, pentru ca o culme a neroziei și iresponsabilității să fie atinsă odată cu instaurarea regimului Băsescu. Atunci am devenit mai americani decât americanii în relația cu Rusia, am pus în discuție Tratatul de la Montreux, de altfel fără nici o șansă, părăsind politica titulesciană care pleda, ca și mine, de altfel, la Parlamentul European, pentru o Mare Neagră a riveranilor, și am început să dăm lecții de morală Moscovei, susținând cu ipocrite argumente ideologice, sancțiuni care ascundeau stângaci obiective geopolitice imposibil de ignorat de liderii ruși. Nu cred că escaladarea tensiuneilor ruso-americane, și pe cale de consecință, a tensiunilor între NATO și Rusia, servește României. De aceea, ca membru NATO România trebuia să acționeze cu sinceritate și transparență în interiorul NATO pentru evitarea lor. NATO trebuie să se reformeze pentru a se adapta realităților unei lumi diferite de cea în care s-a născut. Aceasta poate include globalizarea acțiunii NATO în scopul salvgardării păcii mondiale, dar lucrul vine la pachet cu încheierea unui pact defensiv global, care să incudă în mod obligatoriu Rusia, precum și China, India, Iranul etc. România nu poate pretinde să aibă mai multă securitate decât aliații săi din NATO, dar nici un poate accepta să aibă mai puțină. Ca țară de flanc sau de primă linie, ea este mai expusă. Celelalte țări membre ale alianței trebuie să își maximizeze securitatea, dar nu pe seama României și mai ales nu fără să țină cont de opiniile, sensibilitățile și vulnerabilitățile ei. Pasul NATO trebuie măsurat după pasul celui mai expus aliat, iar nu după pasul celui mai menajat. Ignorarea acestor principii, inclusiv cu acordul servil al României, afectează securitatea României, dar și a întregii alianțe. Româna nu a reușit să explice acest lucru aliaților săi. Cred că nici nu a dorit să o facă, ca nu cumva să îi indispună.

(va urma)

Interviu relizat de Iurie Roșca

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , ,