Adrian Severin:” Cum să te unești cu o butaforie sau cu un eșec?” (III)

08:17, 16 martie 2018 | Interviu | 821 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Interviu în exculsivitate cu dl Adrian Severin, ex-Ministru de Externe al României: pentru portalul www.flux.md

 

Iurie Roșca: Atunci când România se pregătea să adere la NATO, ea a fost obligată, în conformitate cu rigorile acestei organizații politico-militare, să semneze tratate de bază și de frontieră cu toți vecinii. Au urmat ”reconcilierea istorică” cu Ungaria, tratatul cu Ucraina, iar cu Bulgaria și Serbia, neexistând litigii majore de ordin istoric, lucrurile fiind mult mai simple. Însă din șirul acestor țări, printr-o întâmplare sau printr-un calcul strategic de durată, lipsește Republica Moldova. Știți bine că breșele respective în relațiile noastre politico-diplomatice există până la ora actuală. Cum ați explica această situație?

Adrian Severin: Această întrebare ar trebui mai degrabă adresată celor care au negociat tratatul de bună vecinătate și cooperare cu Republica Moldova, așa-numitul tratat politic de bază. Eu nu știu exact unde sunt obstacolele concrete, identificate de aceștia. Pot doar să dau un răspuns de principiu. Nu înainte de a mai încerca să demontez o legend, și anume aceea că tratatele politice de bază cu vecinii României, și în special cu Ungaria și Ucraina, au fost încheiate la comanda străinătății pentru a îndeplini o condiție sine qua non a aderării la NATO și UE. Într-adevăr, în mod firesc, atât NATO, cât și UE au dorit ca noii lor membri să nu le aducă probleme suplimentare de securitate, sporindu-le astfel amenințările. Lucrul este perfect justificat. Independent de asta, noi am prezentat România mereu ca un furnizor, iar nu ca un consumator de securitate, și deci ca un atu pentru cei care s-ar fi asociat cu ea. Cu resursele sale obiective, România este o putere regională cu vocație de lider și în acest sens are capacitatea de a fi un factor de securitate și stabilitate în regiunea sa. În 1997 eram pe punctul de a transforma potențialul în realitate; astăzi nici de vocație nu mai suntem siguri. În acest context, tratatele la care vă referiți, au fost încheiate nu pentru a satisface NATO și UE, sau numai pentru a putea deveni membri ai acestora, ci pentru că în orice caz, ba chiar cu atât mai mult, cu cât nu le eram membri, aveam nevoie de relații cordiale, stabile, clare, neconflictuale cu vecinii. O nevoie care subzistă și în prezent. Revenind acum la Republica Moldova, raporturile cu aceasta sunt lipsite de istoria unui trecut ostil, precum și de povara unui prezent litigios. Aceasta ar trebui să faciliteze încheierea tratatului de bună vecinătate. Pe de altă parte, însă, istoria face ca în mod indiscutabil Republica Moldova să fie pentru România, și reciproc, mai mult și altceva decât un simplu vecin. Asta impune tratatului o anumită specificitate, care complică redactarea și convenirea lui. România a recunoscut autodeterminarea Republicii Moldova în 1991. Dacă nu mă înșel, a fost chiar primul stat care a făcut-o. Pe atunci eram membru al Guvernului Roman. Poate că și pe asta ne-o reproșează unii ca fiind un act de trădare. Mărturisesc că pentru mulți dintre noi (în orice caz, pentru mine) actul autodeterminării de atunci era văzut ca prefață a unirii, așa cum se mai întâplase în 1918, dar socoteam, că, la fel ca în 1918, inițiativa trebuie să vină de la Chișinău. Ulterior lucrurile s-au complicat. Personal cred cu toată sinceritatea că Republica Moldova ar duce-o mai bine și s-ar așeza mai firesc într-un stat cu resursele și valoarea geopolitică ale României Mari. La ora la care vorbim, aceasta este însă doar o apreciere teoretică. Practic, condițiile internaționale sunt potrivnice. Chiar prin 1992 sau 1993, la Consiliul Europei, dna Lalumiere, secretarul său general din epocă și o mare personalitate politică europeană, făcându-se ecou al unor preocupări mai generale, cerea României să se angajeze că niciodată nu se va reuni cu Republica Moldova. I-am răspuns cu maxima: „niciodată să nu spui niciodată!”. Mai gravă decât situația internațională este, însă, situația României. Eu nu știu în ce măsură România ca stat este mai mult decât o butaforie. În orice caz, dacă mai este stat, iar nu doar o colonie și aceea în curs de dezintegrare, ea este un stat eșuat. Or, cum să te unești cu o butaforie sau cu un eșec? Eventual să unești două butaforii sau două eșecuri. Ar ieși doar un eșec și mai mare. Lăsând, deci, la o parte ideea unirii, până una-alta România și Republica Moldova sunt amândouă membri ai ONU și subiecți de drept internațional. Încheierea oricărui tratat, inclusiv de frontieră, între ele nu schimbă această situație; nici nu o îmbunătățește, nici nu o înrăutățește. Tratatul de bază între ele ar trebui doar să dea consistență, coerență și claritate raporturilor lor prezente, fără a pre-judeca asupra viitorului; ba chiar pregătind un viitor, în care orice opțiuni socotite dezirabile și juste de cetățenii celor două state să fie posibile și durabile. Problema este cea a simbolurilor. Deși aparent fără consecințe practice, simbolurile sunt totdeauna un obstacol aproape de netrecut atunci când părțile le atașează semnificații diferite. În materie de simboluri, compromisurile sunt imposibile, întrucât, fiind vorba de emoții, iar nu de rațiune, toată lumea are dreptate. Am putea încheia, oare, un tratat fără simbolistică? Poate, dar pentru asta am avea nevoie de oameni de stat, iar nu de simpli politicieni. O posibilă definiție a populismului este aceea de politică gândită pentru a face plăcere poporului fără să îi facă și bine, sau care, cel puțin pe termen mediu, îi face rău. Cu acest înțeles populismul a dominat politica românească a ultimelor decenii. Ca să câștigi alegerile, trebuie să faci plăcere alegătorilor. Ca să faci istorie, trebuie să îți asumi riscul de a face bine cu forța; respectiv, să faci bine și celor care nu sunt capabili să recunoască diferența între ceea ce le servește și ceea ce le dăunează. Se pune întrebarea cine îmi dă mie dreptul să optez pentru altul? Răspunsul este calitatea mea de lider legitimat prin votul popular. În această calitate aș putea și să greșesc. Însă democrația permite corectarea greșelii mele și, eventual, schimbarea mea fără violență. Cât timp, însă, sunt liderul legitim, voi conduce așa cum știu eu, iar nu așa cum nu știu criticii mei; așa cum cred eu de cuviință, iar nu așa cum le-ar plăcea celor care nu au răspunderea conducerii. Eu unul așa m-am comportat sau așa am încercat să mă comport. De aceea mulți mă înjură chiar și astăzi, când efectele pozitive ale politicii externe duse de mine sunt vizibile și măsurabile, concrete și durabile. Să te bucuri și să te bați cu pumnul în piept că teritoriul național a sporit cu zece mii de kilometri pătrați de platou continental bogat în hidrocarburi, pe de o parte, și în același timp să îl blamezi pe cel care a acceptat la schimb să recunoască împrejurarea că o stâncă din Marea Neagră a fost inclusă prin tratatele și angajamentele internaționale ale regimului politic anterior în jurisdicția statului cu care trebuia să împarți platoul, pe de altă parte, este curată schizofrenie. Puțini acceptă să suporte efectele unei asemenea schizofrenii. Eu am acceptat, fiindu-mi suficientă convingerea că am făcut un bine țării mele și că istoria va ști să îmi facă statuie din pietrele care s-au aruncat în mine. Cu aceeași convingere eram în curs de fundamentare a tratatului politic de bază dintre România și Republica Moldova, atunci când am fost silit să părăsesc conducerea diplomației românești. După mine nimeni nu și-a mai asumat riscul de a o face. Probabil că experiența mea nu le-a oferit succesorilor mei prea multe încurajări. Nu aș face, totuși, o tragedie din lipsa unui tratat politic cadru. Principala consecință negativă a acesteia se înregistrează tot pe planul simbolurilor, având o natură psihopolitică. Faptul poate fi compensat prin politici concrete. Dacă se dorește.

Iurie Roșca: Revenind la titlul cărții dvs. publicate în 2015, totuși este România un subiect sau un obiect al dreptului international? Și în ce măsură procesul de desuveranizare afectează actul decizional al adiminstrației de la București? Pentru orice eventualitate, precizez că nici la Chișinău lucururile nu stau altfel.

Adrian Severin: Formal, România este subiect de drept internațional. În realitate, însă, a ajuns doar un obiect al geopoliticii și al tranzacțiilor altora. Ea a mai fost în această situație, dar atunci nu a încetat să fie subiect al istoriei. Chiar și dominați, opunându-se cu inteligență și curaj dominării, românii au făcut istorie. Uneori chiar mai mult decât au putut consuma. Mi-e teamă că de astă dată România se pregătește să iasă și din istorie. Pentru moment, ne aflăm în situația în care liderii săi nu mai sunt aleși în țară și nu mai sunt desemnați prin voința liberă a națiunii. Elitele naționale din toate domeniile sunt lichidate. Capitalul național este distrus. Actul decizional, fie el legislativ sau administrativ, este paralizat. Politica externă nu mai există. Dreptul intenațional nu mai funcționează în cazul României decât întâmplător. Țara este cuprinsă de anomie. Rotițele angrenajului instituțional se mai învârtesc, dar fără sens și fără a mai fi agregate, fiecare în legea ei. Inclusiv această mișcare haotică este rezultatul inerției, iar nu al vreunei decizii interne. Românii aflați în nevoie nu au cui să i se adrese în mod real pentru a primi protecție. Dezvoltarea inegală a regiunilor țării și lipsa unei rețele de comunicații care să le lege între ele prefigurează riscul segregării. Relațiile cu vecinii sunt tot mai problematice. Partidele politice practic au dispărut. Democrația nu mai funcționează. Justiția, asociată cu serviciile secrete, ori poate serviciile secrete asociate cu justiția, au devenit o putere pentru sine, antidemocratică și antinațională, care își conservă privilegiile punându-se în slujba cercurilor de interese străine, statale sau parastatale. Românii emigrează în masă, în timp ce natalitatea scade. Învățământul produce gunoi intelectual, iar Sănătatea – materie primă pentru cimitire. Identitatea națională este umilită, iar conștiința acestei identități – pe cale de dispariție. Poporul român se stinge la propriu. Anul 1940, considerat până acum a fi anul cel mai rău al istoriei românești, pare astăzi un vis frumos. Atunci, ca și astăzi, democrația românească se prăbușise, dar țara mai dispunea de resurse economice și de suficientă conștiință spre a-i permite, totuși, să poarte un război din care, cu toate sacrificiile umane, a ieșit mai bine decât a intrat. Pe această bază și-a putut recâștiga apoi independența și suveranitatea. Atunci, ca și astăzi, pe mormântul democrației au crescut buruienile extremismului. Extremiștii de atunci nu erau însă numai justițiariști, ci și naționaliști, și creștini. Astăzi ei sunt doar justițiariști și fac din justiție brațul armat al dominației externe. Atunci dezbinarea socială și ura au dus la asasinate fizice. Astăzi asasinatele sunt morale. Acelea sporeau totuși coeziunea unor grupuri cu iubire de țară sau frică de Dumnezeu. Acestea sporesc doar deruta și fragmentarea socială. Sunt convins că în curând vom asista și la lichidări fizice pe stradă, iar nu doar în penitenciare. Ce este de făcut? Nu știu. Situația este prea fluidă și variabilele prea multe pentru a putea planifica ceva. În plus, raporturile de forță, atât pe plan intern, cât și pe plan extern, sunt cu totul defavorabile României. Trebuie să ne înarmăm, deci, cu răbdare, cu voință și cu credință, încercând să supraviețuim până când evoluția jocurilor de interese ne va oferi, dacă ne va oferi, auguri mai favorabili. Mergând fără abatere pe drumul nostru, se va găsi mereu cineva care să ni se alăture și care, în urmărirea propriilor interese, să servească și intereselor noastre. Iar până atunci este obligatoriu să ne identificăm, formăm și salvăm liderii care, la momentul potrivit, să aibă știința, dorința și caracterul pentru a ne readuce în istorie. Sper, totodată, că societatea civilă românească – și, evident, nu am în vedere, când spun asta, ong-urile create în laboratoarele corporațiilor transnaționale sau ale serviciilor secrete – își va regăsi la timp abilitatea de a se auto-organiza și auto-apăra. Altminteri vom rămâne doar un muzeu de istorie, și acela fără vizitatori și fără fonduri de întreținere.

Iurie Roșca: Originea cominternistă a ideologiei moldovenismului este bine cunoscută. Însă resuscitatea lui la ora actială reprezită doar o reacție – e adevărat, asimetrică, disproporționată și caricaturală – la ofensiva unui anumit tip de românism, care îl alimentează generos. Nu credeți că poate ar fi cazul ca acest curent de opinie, moldovenismul, care se suprapune și peste un curent politic ce tratează România drept ”inamic extern”, ”stat-agresor” etc. ar putea fi dezamorsat prin abordări ceva mai binevoitoare, mai relaxate? Se știe că de-a lungul istoriei procesul de asimilare, de aculturație a lăsat urme adânci în societatea moldovenească. Iar abordarea conflictuală a chestiunii identitare continuă să facă ravagii. Oare n-ar fi mai înțelept să se treacă de la interpretarea antagotistă la una complementară, aceeași limbă având dincoace de Prut două denumiri, una – academică, română, iar alta – populară, juridică – moldovnească? Altminteri cele două tabere beligerante se vor confrunta până la sfârșitul veacurilor, până la ultimul moldovean-român-basarabean, alimentând colectarea de voturi pentru beneficiarii celor două tipuri de discurs ireconciliabil și minând atmosfera politică și așa destul de șubredă din Republica Moldova.

Adrian Severin: În 1997, ministrul de externe al Greciei, referindu-se la Republica Macedonia, ne întreba retoric dacă știm vreun stat suveran care să accepte ca numele uneia dintre regiunile sale istorice să fie luat de un alt stat ca nume oficial al acestuia. Regretata dnă Zoe Petre, care era de față, a dat prompt răspunsul nesolicitat: România, în relația cu Republica Moldova. Nu știu dacă în Constituția Austriei figurează ca limbă oficială austriaca sau germana. Cred că germana. În schimb Croația are drept limbă oficială limba croată, care, în realitate, este identică cu limba sârbă. Nimeni nu s-a străduit, însă, să întocmească un dicționar sârbo-croat.  Mare este grădina Domnului, și în ea găsim toate vietățile. Inclusiv unele ridicole. Denumirea limbii oficiale a Republicii Moldova este o problemă internă a acesteia. În principiu, România nu are nimic de spus în această privință. Problema este că, așa după cum ați spus, „moldovenismul” constituie o creație cominternistă, sovietică, apărută în efortul de a anihila identitățile naționale și a le înlocui cu o comunitate universală de proletari, unită prin specificul de clasă, iar nu prin cel cultural. Dacă națiunile apărute organic puteau fi fragmentate în națiuni create artificial, topirea acestora într-o mare colectivitate umană fără identitate culturală devenea la rându-i viabilă. Cunoaștem astăzi că efortul respectiv a avut, de fapt, obiective geopolitice. Internaționalismul proletar nu viza adunarea tuturor celor care aveau ca singură avere forța de muncă într-o structură politică unitară la nivel planetar, ci continuarea imperialismului țarist – pravoslavnic și panslavist – sub o haină ideologică nouă, cea comunistă. Ca orice haină, și aceasta urma să fie schimbată atunci când se uza. Întrebarea pe care moldovenii trebuie să și-o pună astăzi este dacă în procesul redefinirii identității lor naționale și al redobândirii conștiinței de sine, după deceniile de deznaționalizare sovietică și după proclamarea independenței în 1991, trebuie să păstreze conceptele cominterniste, sovietice, staliniste sau să ia ca referință și instrument de lucru alte concepte. Aceasta este o componentă a procesului de alegere, numit de mine „transniastrializare sau europenizare”. Observați că spun „europenizare”, iar nu „românizare”. Bănuiesc că pe vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, a lui Petru Rareș, Ion Vodă sau Dimitrie Cantemir locuitorii Moldovei nu își numeau limba pe care o vorbeau română. Mai degrabă o numeau moldovenească. Nu cred că astăzi, când vorbesc între ei, locuitorii Republicii Moldova se preocupă de felul cum se cheamă limba lor. Nu se gândesc, probabil, la asta nici chiar atunci când vorbesc cu moldovenii de la Iași, cu valahii de la Ploiești, cu bănățenii de la Timișoara sau cu ardelenii de la Cluj, fără translator și fără dicționar. Nu trebuie uitat nici faptul că pe vremea lui Ștefan și mult timp după aceea moldovenii nu erau o națiune. Națiunile s-au născut abia în secolul al XIX-lea, în urma unui proces istoric natural, care nu a putut dura mai puțin. Edificarea statului național român ca formă de organizare politică a națiunii culturale române a durat până în secolul al XX-lea, Republica Moldova de astăzi fiind inclusă în acest process, care, deși a fost unul politic, s-a întemeiat pe criteriul etno-cultural. Că a fost bine, că a fost rău, asta a fost. Nimeni nu o poate nega. Astăzi o parte a vechii Moldove dintre Prut și Nistru este un stat independent. În acest sens, este o națiune civică. Care este relația între această națiune civică și națiunea culturală majoritară? Numai această majoritate o poate stabili. Trebuie să o lăsăm să stabilească acest lucru, fără a adăuga din afară elemente de dramatism unei dezbateri și așa dramatice. Și asta în timp ce nu lipsesc interesele geostrategice ale unor jucători nemoldavi. Stabilirea identității lingvistice a limbii moldovenești este o temă academică și reprezintă lucrul cel mai ușor de rezolvat. Mai departe, problema este politică. Obiectul ei este opțiunea identitară a moldovenilor dintre Prut și Nistru, decizia aderării la o anumită identitate etno-culturală și a definirii națiunii lor civice prin referire la ea. Orice problemă, pentru a primi o soluție corectă, trebuie mai întâi definită corect. De aceea, problema nu trebuie ocultată, complicată inutil, dramatizată artificial, deformată. Moldovenii trebuie să cunoască și să înțeleagă întrebarea la care au de răspuns și să îi dea răspunsul după ce se vor fi consultat, eventual, certat între ei fără nici o intervenție din afară. Inclusiv din România. În această chestiune, mai mult decât în oricare alta, singurul ajutor pe care îl poate da România este să tacă. Este urgent să tacă. Cu cât va tăcea mai repede, mai profund și mai mult, cu atât se va bucura mai mult de rezultatul pe care și-l dorește.

 

Interviu relizat de Iurie Roșca

Navighează dupa cuvinte-cheie: , , ,