Tehnica puterii (fragment din cartea lui Hervé Juvin ”Guvernarea dorinței” , în curs de apariție)

10:52, 3 octombrie 2018 | Cărți | 635 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Economia este tehnica de substituire a interesului aflat la putere prin dorință. Iată de ce economia, sau mai degrabă poveștile pe care economiștii le spun pentru a face economia, ocupă un câmp atât de larg încât ascunde tot restul: mitologia economică pretinde că înlocuiește cu cheltuială mai mică cerul, revoluția, națiunea, autoritatea și întreg arsenalul cu care puterile credeau în mod naiv că se înconjoară, asigurând pur și simplu ca interesele individuale să fie sub permanentă și universală tensiune. Deoarece economia este știința satisfacerii dorințelor!

Cum funcționează noul principiu de ordine asigurat de producția de dorință? Problema nu e de a asigura ceea ce e de ajuns, ci de a promite ceea ce nu va fi niciodată suficient, de a-l sărăci pe individ, de a-l face să aibă nevoi, să îi lipsească mereu ceva și de a adăuga mereu noi și noi necesități. Dorința face ca puterea să se bucure ea însăși fără obstacole și fără riscuri. Și merge! Cei ce aleargă după satisfacerea dorinței nu doar că sunt ușor de guvernat, ci nici nu mai e nevoie să fie guvernați; cu toții sunt de acord asupra acestui grad zero al politicii care este libertatea de a-și urma propria lor dorință, nu sunt de acord de fapt decât asupra unui singur punct, dar se întâmplă ca acest grad zero să fabrice consimțământul eficient și o aliniere puternică a voințelor.

Punctul pe care îl ratează majoritatea criticilor modernității care strigă pe toate tonurile împotriva liberalismului și domniei individului este că sunt cu totul incapabili să propună orice ar fi în schimb, pentru marea majoritate a locuitorilor de pe planetă, orice care să egaleze cât de puțin ceea ce a însemnat să fii american, francez, german sau japonez în cursul ultimilor cincizeci de ani – a fi cineva care urmează calea propriului interes individual și care poate să o facă fără să se simtă înrolat, mobilizat sau controlat de ceva, orice ar fi, extern sau misterios; a fi cel ale cărui dorințe se împlinesc, pe o cale regală despre care e mai bine să uităm de unde vine și unde merge, pentru a intona la unison un cântec de marș insolent și decalat. Fiecare a trăit după propriile dorințe, cu mai mult sau mai puțin noroc, mai ușor sau mai puțin ușor, cu mai multă sau mai puțină reușită și împlinire, sau măcar a putut să o facă, nu depindea decât de el să se autorizeze să-și urmeze dorințele, să o urmeze, să îl urmeze, atunci când el, atunci când ea a spus ”plecăm împreună seara asta, nu-i așa?” Ca și voi, ca noi toți, nu am urmat-o în acea seară, nici în alte seri – dar asta e altă afacere, și, la urma urmei, fiecare poate să se ia de alții în loc să se judece singur, dacă, într-o societate care permite totul, nu a știut să meargă până la capăt cu dorințele, cu poftele și cu nebuniile sale?  Am avut poate remușcări, însă regrete în nici un caz – cei care știu să trăiască, adică să profite din plin, adică să nu lase să le scape nici o ocazie, adică să ia lumea, femeile, bărbații și tot restul ca fiind o serie de afaceri bune – drept ceea ce nu sunt.

Orice pretenție revoluționară, orice pretenție mai serioasă de a guverna trebuie să țină cont de acest fapt: de șaizeci de ani, cel puțin, cea mai mare parte din fericiții locuitori ai țărilor dezvoltate și-a putut satisface cea mai mare parte din dorințe, mai întâi pe acelea de securitate, apoi de confort, și chiar de progres; câți au trăit mai bine decât și-au imaginat, mai bine decât părinții lor, cu siguranță, mai bine chiar decât ar fi crezut că e posibil? Un regim politic care asigură libertatea fiecăruia de a-și urma propriul interes și de a-și împlini dorințele, cel puțin face economie de a se interoga asupra proiectului colectiv pe care îl definește și îl urmează; nu are nevoia de o astfel de interogație. Vanitate a programelor! Vacuitate a promisiunilor! Iată o ușurare a ființei politice și încă una importantă! Și iată o tehnică de putere care ar merita mai multă atenție decât ceape care i-o acordă caricaturile în mod obișnuit propuse în materie de explicații de către detractorii liberalismului, stângiști prost spălați după experiența sovietică, romantici revoluționari sau nostalgici ai ordinilor trecute! Deoarece efectele sale se cheamă fericire publică. Fericire franceză, da, pentru care suntem încă obligați față de cei care, de la generalul de Gaulle la François Mitterrand, au realizat condițiile pentru ea – sau ne-au permis să credem încă în ea. Fericire europeană chiar, și asta, atunci când promisiunile unei Europe a Națiunilor reuneau popoarele în ceea ce mai rămânea dintr-o unitate europeană.

Producția de dorință a siderat indivizi obosiți să fie cetățeni, atât de îmbuibați cu servicii publice încât le devin indiferente: le consideră de la sine înțelese! O identitate asigurată, o cetățenie partajată, securitate la interior și pace la exterior, considerate ca lucruri deja dobândite ale istoriei, iată scena pe care a putut prospera dorința de bunuri private și de satisfacții comerciale, iată ce anume a permis revoluției moderne care instituie societatea individului să ajungă la bun sfârșit. Societatea individului îl ține pe fiecare prin interes și se guvernează prin dorință. Marcel Gauchet a consacrat o analiză definitivă acestui subiect despre regimul individualismului liberal, despre reziliența sa, despre extraordinara sa capacitate de supraviețuire în fața sistemelor de putere super-puternice ce se pretindeau a fi regimurile totalitare; pasiunea interesului lor individual îi ține pe membrii societății liberale împreună, mai strâns decât oricare altă autoritate venită de sus! Certitudinea că totul poate fi schimbat, convingerea că lumea ne aparține, că e aici pentru a ne satisface dorințele individuale au același efect: să suprime orice limită a lăcomiei umane.

Să dorească, să fie controlați de propria dorință, să-și urmeze dorința fără să mai pună întrebări, iar restul le va fi dat peste măsură! Pentru că miza este majoră: e vorba de nimic mai puțin decât de supraviețuirea regimului dorinței, așa cum a înlocuit el democrația. Iată secretul vânturat al producției societății liberale, iată formula magică a supraviețuirii sale, uimitoare, chiar paradoxală, dacă ne gândim la monștrii peste care a trecut și slăbiciunea ei manifestă în raport cu forțele dezlănțuite împotriva ei! Să supraviețuiască fascismului, nazismului, comunismului, sub versiunile sale sovietice, maoiste, cubaneze sau europene, nu e o performanță de neglijat! În slujba producției de dorință este desfășurat un întreg aparat și se înlănțuie o întreagă mecanică. Este în funcțiune un dispozitiv, cu buclele sale de retroacțiune, cu sistemele sale de evaluare și de corecție, cu captatorii și senzorii săi. Deoarece nimic nu ar putea funcționa fără piețeși fără centralizarea a milioane de aprecieri și de opțiuni pe care le operează. Deoarece nimic nu ar putea să se angajeze fără credit și fără dispozitivul său de comerț cu timpul. Deoarece nimic nu s-ar putea dezvolta fără monedă și fără ruptura vădită dintre monedă și orice substrat real, orice contraparte materială a ei. Deoarece, în fine, nimic nu ar putea să fie promis fără piețe, fără comerțul cu promisiuni. Ansamblul este cel care îi dă forță și, azi, eficiență, economiei dorinței.

Cine poate să scape de sub porunca dorinței? Această seducătoare japoneză își întinde părul lung, de un negru abanos, își croiește zâmbetul și se pregătește. Să fie gata pentru ea însăși. E prima ei călătorie la Veneția. Stă în fața Punții Suspinelor, luna e plină între norii zdrențuiți, ea a venit aici pentru Bienală și se bucură dinainte de fotografiile pe care le va trimite prietenilor pe Facebook. Deoarece ea, singură, își zâmbește doar ei și va face fotografii cu ea însăși, selfie, la capătul stick-ului de selfie atașat de iPhone, în care se contemplă, se admiră, se place. Nu mai e loc pentru altcineva, cineva întâlnit, o surpriză, un necunoscut. Există oare alte ilustrări ale dorinței pure de sine, care se închide în acest consum virtual? Nu ne mai dorim decât pe noi înșine, iar marii maeștri ai dorinței, de la Casanova la Jean de la Croix, au văzut foarte bine că la sfârșit plăcerea nu convoacă decât sinele în fața tribunalului lui Dumnezeu.

 

Traducere de Ruxandra Iordache           

Navighează dupa cuvinte-cheie: , ,