”Războiul civil rece” de J.-M. Vernochet în fragmente (I)

16:55, 25 mai 2018 | Cărți | 1187 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Așa cum vă anunțasem anterior, stimați cititori, Universitatea Populară a scos de sub tipar versiunea română a cărții lui Jean-Michel Vernochet ”Războiul civil rece. Teogonia republicană de la Robespierre la Macron”, apăruta la Paris în 2017. Această lucrare poate fi găsită în rețeaua de librării ”Libraruis”

Pentru a vă familiariza cu fondul de idei al acestei lucrări, vom publica o serie de fragmente care sperăm să vă determine să o procurați pentru a o parcurge integral. Ar fi un exercițiu de asanare intelectuală ce le-ar prinde bine multora dintre noi, deoarece suntem cu toții, cu voie sau fără voie, purtătorii unor prejudecăți și erori de interpretare, pe care le-am însușit din studiile făcute pe vremea sovieticilor, ca și, în egală măsură, în perioada post-sovietică.

Astăzi publicăm capitolul introductiv intitulat ”Prolegomene II”

Prolegomene II

Este vremea confuziei… intelectuale, politice şi morale. Ce înseamnă azi „a fi de stânga… sau de dreapta”? Se vorbeşte acum fără încetare de sensibilitatea de stânga cu referire la ceva ce altădată se revendica drept progresist. Mai mult, cuvântul socialism este atât de devalorizat încât este luată în considerare posibilitatea de a reboteza acum partidul politic schimbând acest nume compromis, în progresist. Fie. Cum dreapta s-a deportat la stânga, ea poartă numele, în ce o priveşte, de „republicanii”. Ceea ce nu clarifică dezbaterea.

Două talmeş-balmeşuri fără profunzime, adică fără reflecţie si fără conceptualizare, ce fac trimitere la o închipuire de posturi mentale fluctuante şi schimbătoare. O renunţare la a gândi realul, al cărui avantaj rezidă în capacitatea de a putea inversa conţinuturile politice şi etice în funcţie de nevoi şi de circumstanţe. Un mijloc de a evacua orice contradicţie şi de a integra fluiditatea dialectică în miezul unei anti-gândiri doctrinale.

Cât despre extreme, la dreapta avem o denumire fără altă consistenţă decât cea emoţională, folosită în mod greşit, şi de-a curmezişul, mai puţin pentru a desemna ceva şi mai mult pentru a stigmatiza şi a exclude! O bună raţiune răutăcioasă pentru a refuza orice dialog… în numele toleranţei! In ce priveşte stângismul şi neotroţkismul, acestea sunt denumiri necontrolate, care fac apel, cu o impresionantă automaticitate, la indulgenţa autorităţilor, mai ales a celor judiciare, pentru că acestea poartă aureola unui nimb de romantism revoluţionar, a unei libertăţi a la Eugene Delacroix, sus pe baricade, cu pieptul expus cu noblețe gloanţelor josnice ale Reacţiunii.

Pe scurt, imageria de la Epinal transmută instigatorii antifas, black blocs, autonomi, zadişti, no borders, în paladini ai unei pioase cruciade ce vizează să mântuiască păcatul original capitalist. Realitatea lor, trecută sau prezentă, este cu totul alta, ea este de esenţă totalitară, dar nimeni nu-şi face griji. Astfel, democraţiile degenerate clocesc slujbaşii infernului pe pământ, în aşa măsură încât am văzut cum trei reprezentanţi nespăşiţi ai terorii termidoriene, trei – fii şi fiică – vlăstari naturali ai lui Pol Pot s-au prezentat în 2017 pe ecranele hexagonale la sufragiile electorilor. Francezi, dacă nu ştiaţi?

Deoarece dacă dreapta voia să se ascundă după valori moştenite din trecut, stânga, ea, se presupune că se proiectează în viitor… Pe de o parte o istorie rece, reflex al unui univers mintal egocentrat, pe de altă parte istoria caldă, mişcarea, puseul vital si acel a doua zi care în mod necesar trebuie să cânte pentru toţi. Răul fiind, in fine, ceea ce împiedică crearea unei lumi fără bogaţi şi fără săraci, cuplu blestemat până acum, menit să facă să se învârtă marele motor al istoriei sub acoperirea luptei de clasă. Blestem care trebuie măturat cu forţa, scopul justificând orice mijloc, mai ales mijloacele cele mai radicale.

Opoziţia dintre cei doi poli dreapta/stânga întruchipează deci până în ziua de azi războiul etern dintre Bine şi Rău. Pe de o parte Omul nou, obligatoriu tânăr, supra-diplomat, liberal-libertar, urban, locuitor branşat din metropole, liber de prejudecăţi, care ştie să se bucure fără oprelişti şi fără timpi morţi, mobil, deschis către lume şi tribun al satului global. De altă parte, boii patetici şi boii repliaţi asupra lor înşile, cu ale lor stereotipuri moştenite dintr-un trecut depășit, puţin educaţi cu mintea burduşită de vechituri, statici şi sedentari, în majoritatea lor rurali sau provinciali, cu o mobilitate intelectuală şi fizică redusă, ostili şi incapabili să trăiască timpul prezent.

În acest sens, individul ar fi cu atât mai liber, original şi creativ, cu cât ar fi mai dezlegat de orice moştenire1… Însă construirea civilizaţiei s-a efectuat graţie unei perenizări a transmiterii, mai cu seamă graţie inventării scrisului, iar Revoluţia, fie ea culturală, digitală şi postmodernă, voindu-se a fi o negare a trecutului — „să facem tabula rasa din trecut” în Internaţionale – devine din aceeaşi lovitură negarea realului.

Din păcate, cum realul nu se pliază în faţa ideologiei, aceasta nu are altă opţiune decât să se impună prin violenţă şi în cel mai bun caz prin forţa injustă a Legii… Pentru că în spatele ceţei de idei sclipitoare ale progresului înspre toate direcţiile, în spatele idolului modernist se profilează duşmanul dintotdeauna în persoana scepticului, cel ce împiedică dansul în cerc, cel ce strică cheful tuturor. Un neîncrezător care refuză să se plieze în faţa noilor norme morale – inversarea moralei tradiţionale – pe care le implică, prin obligaţie, ireversibila transformare civilizaţională.

Deschiderii de minte a unora, credinţei în plasticitatea fără limite a umanului, egalităţii universale de drepturi, de-construcției ierarhiilor, democraţiei participative, de solidarităţii, rolului central, sacralizat al Educaţiei, religiei laicităţii, primirii necondiţionate a Celuilalt, reacţionarii le vor opune moştenirea, legea şi ordinea, ierarhiile, meritul şi îndatoririle. Ar mai rămâne de văzut cum se articulează aceste două moduri de a fi, cum coabitează sau se conjugă ele azi în sânul unei lumi ce a devenit individualistă, consumistă şi narcisiacă până la perversitate…

Idolatria Mărfii tinde într-adevăr să devină stăpână peste suflete şi corpuri, pentru că de acum înainte „a fi înseamnă a te înfrupta, iar a te înfrupta înseamnă a consuma”, Esse estfrui, fruique consumere… sau a fi consumat?! Altădată Berkeley stabilise că esse estpercipi – a fi înseamnă a fi perceput! Ciber-lumea, virtuală şi televizuală, univers a priori fără transcendenţă în care totul este material, sensibil, palpabil, imediat, actualizează această sentinţă. Până la a se percepe pe sine însăşi şi până la a se contempla în super-oglinda de imagini planetarizate instantaneu.

Războiul ideologic al secolului XXI, după ce va fi opus capitalismul faţă de colectivism, face azi să se confrunte globalismul, adică Republica universală, cu naţiunile şi tradiţiile… adică confederaţii de popoare relativ omogene, sudate de o istorie, moravuri şi o viziune comună cu privire la lume.

Această bipolarizare cu chipuri multiple nu este neutră. Ea este însoţită şi se dezvoltă (se propagă) prin intermediul războaielor inexpiabile pentru dominaţia mondială. Dar care nu se declară ca atare. Conflicte ale căror obiective reale nu sunt enunţate niciodată în mod clar, şi aceasta cu un anume motiv! Sub acoperirea democratizării (Irak 2003), în numele imperativelor umanitare (Iugoslavia 1999, Libia 2012), sunt angajate războaie asimetrice, sunt distruse ţări independente şi sunt sparte ultimele lacăte ale suveranităţii. Dar nimeni nu se gândeşte să vadă că democratizarea impusă în acest fel cu forţa, sub pretextul de a elibera popoarele de jugul sau de tutela regimurilor autoritare, nu vizează în realitate decât dizolvarea naţiunilor pentru a le topi în marele cazan mondialist. Iată în ce fel tabăra progresului, a modernităţii la scară planetară, opusă celor ce susţin entităţi politice constituite pe baza unei omogeneităţi etnoculturale, s-a substituit bipartiţiei clasice dreapta vs stânga.

Căci această distincţie nu este totuşi caducă, deoarece aceleaşi principii directoare, aceeaşi episteme structurează sau organizează această nouă configuraţie care doar şi-a schimbat cadrul şi scara. Naţiunea, câmp al Revoluţiei Luminilor, nu este astfel decât un înveliş de care e convenabil să scăpăm aşa cum scapă şerpii de propria lor piele sau antropodele de exoscheletele lor devenite prea strâmte. Cu toate acestea, vom regăsi mereu în lucru acelaşi concept, aşa cum sămânţa germinată este un arbore în putere, fiind vorba într-adevăr de un singur şi acelaşi organism.

Lucrul încă cel mai extraordinar este permeabilitatea minţilor şi aderarea — deja prin renunţare şi mai ales prin incapacitatea de a găsi mijloacele pentru a contracara puterea sub- mersiunii mondialiste – la extraordinara retorică a războaielor juste. Aceasta impune, justifică şi legitimează lovituri ucigaşe ale celui puternic asupra celui slab în numele eliberării popoarelor, al democratizării, al sfârşitului imposturilor aristocratice odioase în sine. Să notăm că Revoluţiile folosesc toate aceleaşi argumente, pentru a doborî monarhia franceză sau aristocraţia ţaristă, două puteri de altfel foarte slăbite, în schimb a fost nevoie de două războaie pentru a pune jos Irakul şi în vreme ce forţele coalizate în jurul Americii-lume nu au răzbit încă asupra acestui Baas sirian.

Să subliniem în această privinţă caracterul revoluţionar al acestor războaie care se poartă în numele Libertăţii şi care îşi fixează ca scop să-i răstoarne – regime change – pe opresori şi să le aducă democraţia, altfel spus egalitatea în drepturi. Drepturi extensibile la infinit urmând logica ultra libertară a filosofiei sadiene.

Cruciade convenţionale sau subversive pe care Lumea reputată ca liberă le poartă sub pretextul intervenţiei umanitare,  cărora li se spune mai exact filantropice. Şi care se soldează în general cu înspăimântătoare băi de sânge, vărsat totuşi pentru cauza cea bună.

(Va urma)

Navighează dupa cuvinte-cheie: , ,