Drumul îngust către dorința socializată 1 (fragment din cartea lui Hervé Juvin ”Guvernarea dorinței” , în curs de apariție)

12:15, 23 noiembrie 2018 | Cărți | 488 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Ne aflăm în fața unei tabula rasa, cea a Apocalipsei dorinței și a înfrângerii pasiunii politice ca voință de supraviețuire. Trebuie nu să restaurăm, ci să inventăm.

Guvernarea dorinței individuale s-a abandonat sistemului, mașinăriei și industriei. Și, spre deosebire de sinteza națională americană sau chineză foarte vie, guvernarea dorinței în Franța, în Europa, a întors societatea împotriva politicii – a făcut din dispariția politicii condiția funcționării colective. Proclamarea afirmării individului fără rădăcini, dezarmarea funcțiilor regaliene (educație, poliție, justiție, apărare), suprimarea oricărui conținut istoric al națiunii, negarea realității etnice și religioase a Europei – oricine poate să vadă ce se întâmplă cu cei ce îl citează pe generalul de Gaulle, care spunea că Europa e ”albă și creștină !” –  și disoluția sa într-o umanitatea pe cât de abstractă pe atât de inexistentă, iată condiția așteptatei salvări. Dacă e bine pentru creștere…

Desigur, iluzia nu a ținut decât atâta timp cât infrastructura publică, națională, morală, persista, în ciuda privatizărilor, în ciuda corupției, în ciuda prăbușirii simțului public. Desigur, francezii se deșteaptă și nu acceptă să sacrifice oricum toate acele lucruri ce au făcut ca Franța să fie mare, așteptată, dorită, ce încă mai fac din Franța o țară cerută în lume. Cine mai îndrăznește încă să vorbească de renunțare, atunci când descurajarea celui slab în fața celui puternic este prima cucerire a ultimilor treizeci de ani, atunci când Internetul și rețelele sunt vectori de egalizare de influență atât de eficienți? Desigur, francezii se îngrijorează văzând cum crește perspectiva unei Franțe în Islam, mai degrabă decât a unui Islam în Franța și chiar a unui Islam într-o țară creștină. Și tot desigur, cea mai mare parte rămân francezi, convinși că Franța merită să fie apărată, continuată și chiar refondată.

Rezultatul propagandei liberale americane este totuși remarcabil, probabil că a depășit toate speranțele inițiatorilor săi: infrastructura a devenit invizibilă, ea nu mai are nici chip, nici nume. Să spui ”Franța”, ”națiune”, serviciu public”, ”bunuri publice”, ”solidaritate franceză” este deja suspect. Iar deposedarea merge înainte: nu mai știm să numim cine guvernează, cine decide și cine comandă (totul e făcut pentru ca, în numele ”guvernanței” și al ”statului de drept”, care distrug și statul și puterea, atât verticala puterii cât și difuzarea sa orizontală să fie invizibile, ceea ce suspendă exercițiul democratic; a se vedea pe acest subiect Georges Corm, ”Le nouveau gouvernement du Monde”, La Découverte, 2010). În timp ce mai mult de două treimi din legile aplicabile în Franța sunt datorate instituțiilor europene, câți francezi știu să menționeze pe vreunul din conducătorii europeni, câți francezi știu numele unui singur comisar european? Guvernarea Uniunii urmează cu fidelitate caietul de sarcini alocat monedei euro: fără chip, fără istorie, fără națiuni! Și dacă există vreo inovație politică de reținut, atunci aceasta ar fi prima tentativă de a guverna prin intermediul clonelor!

Rezultatul nu prezintă nimic uimitor; dorința fierbe să recapete puterea abandonată, să pună la loc statuia pe piedestalul gol. Mânia deposedării este peste tot într-o Uniune care cultivă înainte de toate dezunirea națională și descompunerea popoarelor. Distanța dintre reprezentarea permanentă a puterii noastre tehnice și neputința națională resimțită este deopotrivă paralizantă și înnebunitoare  –  ne poate duce pe toți la nebunie. Suntem chemați să ne felicităm zi de zi pentru că putem acționa, schimba, dezvolta acel ceva asupra căruia ei nu au putere, cei de dinainte, cei din altă parte. Și fără îndoială mai dăm încă exemplu de acțiune, de schimbare, de dezvoltare, într-un paroxism febril. Dar uităm să deplângem în același fel cât de vaste erau experiențele, posibilitățile umane, pe care ei le puteau explora și care nouă se sunt interzise. Gama dorințelor autorizate este fără îndoială cea mai redusă, iar satisfacția din ce în ce mai puțin garantată. Ravagiile individualismului sistemic, care fabrică clone sub acoperirea diversității individuale și legitimează jaful nomad asupra sedentarilor, continuă să se răspândească și seamănă semințele fertile ale mizeriei, izolării și nebuniei. Vom fi fost cei din urmă care am crezut că lumea era a noastră, și că peste tot, de la Atlasul marocan la Tanger, de la balurile din Ivato până la petrecerile din Tuléar, lumea nu ne aștepta decât pe noi! Lumea guvernată de dorința individuală, mergeți să vorbiți despre ea la Mecca, în Piața Roșie, la Tien an Men, la Mossul sau în Gaza! {…}

 

Traducere de Ruxandra Iordache