Despre suveranitatea maternă și „criza de mame”

20:07, 22 ianuarie 2019 | Cărți | 876 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Acad. Ilie Bădescu

Din cartea  în curs de apariție la Chișinău „NOOPOLITICA RĂZBOIULUI NEVĂZUT”

(A treia scrisoare)

„O mamă, dulce mamă, din negura de vremi//

 prin freamătul de codrii la tine tu mă chemi”

(Mihai Eminescu)

„Femeia originară, nevasta ţăranului este mamă (…). Femeia care naşte în zilele noastre, soţia din teatrul lui Ibsen, tovarăşa de viaţă, este eroina unei întregi literaturi cosmopolite, de la drama nordică până la romanul parizian. În loc de copii, ea are conflicte sufleteşti, mariajul ei este o chestiune de artistă, aici fiind vorba de «înţelegere reciprocă». Este total indiferent dacă o doamnă americană găseşte procrearea insuficient justificată pentru că ar fi obligată să piardă un sezon, o pariziancă pentru că îi este frică să nu fie părăsită de amant, o eroină a lui Ibsen deoarece ea îşi «aparţine numai ei însăşi». Toate trei sunt propriile lor stăpâne şi toate sunt «sterile»”

(Spengler, p. 126-127).

 

În Cuvinte pentru credincioși, vrednicul de pomenire Părinte Nicolae de la Mănăstirea Sitaru, la cei aproape 100 de ani ai săi, obișnuia să reamintească la fiecare predică: „vremurile noastre se disting de altele prin criza de mame”. Și nu ostenea să deseneze de fiecare dată, cu aceleași culori crude, marea suferinţă a vremurilor noastre: criza de mame, suferinţa încremenirii la pragul dintre feminitate și maternitate, neputinţa multor femei de a păși peste pragul de la femeie la mamă, atunci când timpul biologic le-a deschis poarta cea grea, doar pentru ele deschisă în tot universul, a nașterii de prunci. Odată cu actul cununiei femeia este chemată cu glas divin să aducă pe lume oameni noi, prunci cu chip de îngeri. Doar ea în tot universul aude cu auzul interior vocea și chemarea lui Dumnezeu. Singurele atribute care au suveranitate absolută în faţa timpului neiertător sunt doar maternitatea și sfinţenia. Asupra acestora timpul n-are nici o putere. De aceste două trăsături nu se atinge nici Dumnezeu, fiindcă ele sunt corelatul cel mai fidel al iubirii divine. Pentru a ocroti suveranitatea maternă, Dumnezeu a creat familia. În centru se află mama cu pruncii. Pruncii sunt centrul de gravitaţie al unei familii, având în stânga și-n dreapta pe mama lor și pe tatăl lor. Pentru acest tabloul cu design divin, Dumnezeu a pus numele de familie. Cei doi, tânărul bărbat și tânăra fată, vor intra pe poarta de lumină divină a familiei lor curaţi ca lacrima. În rânduiala creștină se recomandă o amănunţită confesiune înainte de ceasul cununiei ca să poţi începe noul ciclu al vieţii într-o totală curăţie.

Un tânăr bărbat și o tânără femeie nespovediţi nu pot deveni tată și mamă. Ei se vor întâlni mereu, într-o istovitoare și tragică volatilitate, cu dulceaţa otrăvitoare a păcatului. Acest elixir delirant le alimentează fanteziile în frunte cu amăgirea masculinităţii și a feminităţii fără de vârstă. În realitate, fără de vârstă este doar maternitatea nu și feminitatea însăși ori bezmetica masculinitate, care trec, precum tot ceea ce are vârstă. Fără de vârstă este părinţia nu și trupeasca bărbăţie. După 40 de ani femeia se mai poate împlini numai ca mamă. Femeia este în urmă, mama este înainte. Ca femeie se va fi desăvârșit până la pragul acestei vârste. Mai sus decât feminitatea nu poate fi decât maternitatea. Femeia modernă, de la Nora lui Ibsen încoace, întârzie la hotarul dintre feminism și maternitate. Cum femeie nu mai poate fi, căci i-a trecut vremea, și fiindcă mamă refuză să fie întrucât se vrea în primul rând femeie, va sfârși prin a nu mai fi nici una nici alta, adică făptură de la margine, ahasver rătăcitor, mască fără viaţă, închipuire înșelătoare. În locul unde se află făptura ei suflă pustia. Tot astfel și bărbatul care nu se hotărăște să treacă pragul de la bărbat confundabil la tată de neconfundat și, evident, imposibil de înlocuit. Din asemenea făpturi se vor fi născut nălucirile morgan-iene. Maladia lor este cunoscuta maladie a chipului, în-chipuirea. Despre făpturile încremenite la hotarul dintre cele două trepte ale identităţii au mărturisit geniile literaturii universale în frunte cu Flaubert, care a tâlcuit această maladie suicidară dându-i denumirea: bovarism. Asemenea făpturi sfârșesc rău, nu înainte de a-și „scufunda” familia pe care-o aruncaseră pe oceanul agitat de furtuna stârnită de patimile lor. Viaţa însăși în cercul lor este o tragică ilustrare a înspăimântătoarei „bărci în furtună”, a acelei condiţii pe care-o tâlcuiește motivul: fortuna labilis.

Singura trăsătură care conferă suveranitate absolută unei femei este maternitatea. O mamă rămâne, în chip suveran și superb, mamă, la orice vârstă. Ea este în chip virtual mamă când este fecioară și în chip real mamă după ce-a adus pe lume primul copil. Oricare altă trăsătură este lipsită de suveranitate fiindcă, chiar dacă acea trăsătură n-ar avea egal pe lume, timpul o va șterge în cele de pe urmă. Frumuseţea se ofilește, inteligenţa devine sterilă dacă intelectul feminin n-a coborât în inima de mamă, aceeaşi la mama virtuală și la cea reală. Toate trec. Timpul este neputincios doar în faţa maternităţii. Numai sfinţenia se mai bucură de suveranitate divină, dar aceasta este accesibilă și bărbaţilor nu doar femeilor. Nimeni și nimic nu poate coborî maternitatea de pe tronul maiestuos al suveranităţii absolute, mai tare decât orice suveran și decât timpul însuși. Fiindcă Dumnezeu așa a creat femeia și i-a dăruit această putere nevremelnică doar ei. Chiar și atunci când o femeie nu are copii din pricini binecuvântate, maternitatea îi poate lumina chipul fiindcă sufletul ei de femeie este locaș al iubirii de tip matern pe care n-o cunoaște cu adevărat decât feminitatea. Chiar atunci când este mamă doar în sufletul ei, femeia se distinge prin aceea că poate iubi copiii de pe toată planeta, ba îi va mângâia cu lacrima ei și pe cei omorâţi în pântecele lor de semenele rătăcite.

Traian Brăileanu spune că un copil se naște spiritual din egoul matern. Egoul unei femei nu este încă egou matern prin simplul act al aducerii pe lume a pruncilor, adică prin actul nașterii biologice. Ca orice dar divin și maternitatea este la început pură virtualitate în orice făptură feminină. Pentru a deveni realitate, ea trebuie actualizată, adică egoul matern trebuie asumat prin actualizare, trebuie să devină ego-ul pivot al femeii cu copii. Aceasta înseamnă putere de jertfă, iubire a copilului fără de nici o condiţionalitate, adică mai presus decât iubirea de sine. Prin simetrie, bărbatul poate rata părinţia lăsându-se purtat de patimi și orgolii care se vor face cuibul multor neputinţe în frunte cu eșecul iubirii jertfelnice. Tot astfel, femeile pot rata maternitatea dacă se iubesc pe ele mai presus de dragostea maternă, lăsându-se robite de multe năluciri. Literatura modernă este plină de asemenea dovezi. Copiii acelei femei care întârzie să devină mamă sunt copii nenăscuţi spiritual. O femeie care întârzie să devină pe deplin mamă își condamnă copiii la handicap spiritual și moral. Ei pot să fie robuști fizic, inteligenţi intelectual, dar dacă n-au beneficiat de iubirea jertfelnică a mamei vor rămâne retardaţi moral și spiritual. „Inteligenţa este substitutul experienţei inconştiente de viaţă, exerciţiul magistral al unei gândiri scheletice, descărnate”, spune Spengler.

Răspunderea mamei este una înalt metafizică fiindcă prin ea se pot mântui copiii ei ori își pot rata mântuirea. Bărbatul ei, el însuși, se poate mântui doar prin ea. Femeia care a născut dar n-a devenit mamă, întrucât vrea să fie în primul rând femeie, s-a ratat ontologic fiindcă și-a ratat cea mai înaltă vocaţie și deci destinul însuși. La fel bărbatul care-și iubește patimile mai presus decât proprii copii.

Despre criza de la 40 de ani a feminităţii și a masculinităţii s-a vorbit puţin. Toate pragurile vieţii pot degenera în crize ale vieţii. De aceea chestiunea a fost aprofundată de cultura universală prin cunoscutele rituri de trecere (rites de passage), cum le denumește van Gennep. Societăţile moderne au pierdut memoria acestor rituri și astfel toate pragurile au îmbrăcat forma crizelor. Se vorbește de criza adolescenţei nu de riturie de trecere de la copil la adult. Tot astfel se vorbește despre complexul Oedip respectiv al Iocastei în loc să vorbim despre cultul și respectul sau buna cuviinţă în faţa adultului. În cartea lui Noe se vorbește prima dată despre efectul devastator al necuvinţei faţă de părinte, ceea ce a atras blestemul lui Noe pentru Ham și urmașii lui. La 40 de ani, femeia ca și bărbatul pot asurzi duhovnicește (spiritual) și nu mai aud când sunt strigaţi pe numele înălţării: mamă și tată. Nutrind iluzia bizară că sunt doar femeie și bărbat încremenesc în surzenia lor și pierd ocazia să pășească spre rai, căzând într-o singurătate fiziologică care îngheaţă sufletele. Să repetăm cu Sf. Ioan Gură de Aur: „și nu mă lăsa, Doamne, să cad în nesimţirea cea împietrită!”

Navighează dupa cuvinte-cheie: ,