Despre puterea de a guverna 1 (fragment din cartea lui Hervé Juvin ”Guvernarea dorinței” , în curs de apariție)

12:00, 29 noiembrie 2018 | Cărți | 579 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Cine poate guverna? Cum să guverneze? Întrebarea nu e asta, suntem încă departe de ea! Măcar de am putea visa că întrebările de program ar avea vreo importanță oarecare, ceea ce ar însemna că cineva poate să guverneze și că va guverna! Că o putere pe care o putem numi se va exercita în legi, în acte, în fapte pe care le-am putea recunoaște!

Întrebarea ne vine de la originile societăților politice și ale regimurilor politice: cum să redevină ele guvernabile?  Cum să ne redăm nouă înșine, ca societate politică, cum să redăm celor pe care îi vom alege și legilor pe care le vom vota, capacitatea de a guverna? Guvernarea dorinței individuale, instaurând o infrastructură minuțioasă, capilară, penetrantă, de automatisme și mecanici, a debranșat puterea de guvernare și legalitatea de legitimitate: lucrurile merg, și merg chiar remarcabil, par a merge singure, dintr-o mișcare autoîntreținută, dar nu numai că cei care conduc se află acolo pentru nimic, ei se amestecă în toate acestea, dar nu fac decât să se împietrească, să-și dovedească neputința și că confirme că este de neguvernat societatea individului care nu merge decât cu dorință – iar dorința nu mai e.

Prețul de plătit pentru visul umanitarist european și pentru coaliția minorităților care a devenit rețeta infailibilă pentru a fi ales este abandonarea puterii asupra sinelui, este ștergerea poporului suveran în regatul său… Franța a devenit străină francezilor, care nu mai recunosc în ea acea parte din ei înșiși care rămâne politică, acea preocupare de a decide împreună cu francezii despre ceea ce îi privește. Globalizarea și Uniunea Europeană furnizează toate pretextele și ceva mijloace pentru a termina cu acel ceva ce s-a numit democrație. Și organizează supunerea devenită condiție socială. Că poporul american și chiar președintele Statelor Unite, că poporul rus sau poporul chinez sunt foarte departe de a decide ce anume vor, fie; dar sunt unii în Rusia sau în China care decid în numele lor, și sunt unii în Statele Unite care decid în numele lor – în numele a ce? – despre pace sau de război, despre viața sau de moartea popoarelor care nu știu să se așeze pe hartă – ei decid și sunt ascultați. Ei decid, iar națiunea acceptă. Că poporul francez, că popoarele europene decid, nu este și nu mai este subiectul de discutat; ci faptul că nimeni nu decide, în numele lor sau fără ei, prea puțin contează; ci faptul că e imposibil să punem un chip, un nume în fața uneia din deciziile sau renunțările care marchează Europa de vreo douăzeci de ani. Ce i-ar putea face pe francezi să fie mândri în ultimii… cincisprezece, douăzeci de ani? {…}

 

Traducere de Ruxandra Iordache           

Navighează dupa cuvinte-cheie: ,