Concluzie 1 (fragment din cartea lui Hervé Juvin ”Guvernarea dorinței” , Universitatea Populară 2018)

09:07, 8 ianuarie 2019 | Cărți | 294 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Cine știe ce vrea cu adevărat?

Trăim o revoluție a condiției noastre umane fără echivalent de mii de ani. Această revoluție este cea a dorinței ca sistem de putere, ca tehnică de sine și ca mașinărie a apocalipsei. Și este deci revoluția modelelor de viață ce ne sunt date.

Ideile nu au aici nimic de-a face: trupurile noastre nu mai sunt aceleași, pământul, climatul, aerul s-au schimbat și nici cea ce ne umple visele noaptea, cea ce ne trezește la simpla ei trecere, cea ce ne face să o urmăm, să o dorim, să alergăm după ea, nu mai e la fel. Mai există oare bărbați care să dorească femei, femei care să dorească bărbați? Bărbații doresc alți bărbați, femeile doresc alte femei, majoritatea nu mai dorește nimic, mulți trăiesc într-o izolare încununată de abundență, pentru cât timp oare? Nu știu câți își găsesc fericirea, câți au idee de ea. De altfel, despre ce e vorba ?

Sub egida drepturilor omului, care anunță sosirea individului absolut, dorința a devenit motorul istoriei – al istoriei noastre. Și organizează capitularea fără condiții a societăților noastre în fața economiei – cine are nevoie de sclavi, cine cere deschiderea frontierelor, cine programează extincția pasiunii amoroase, această copilărie redată, cum dispune ea de satisfacția familială, de reproducția sexuală și de tot ceea ce scapă industriei, dreptului, taxării.  Grație totalitarismului instituit de individualismul liberal, care sub pretextul de a elibera individul de orice determinări îl livrează conformității și face din el o abstracțiune, dorința devine putere de moarte. Ea înlocuiește crezuri, credința, eroismul, națiunea și drapelul, paradisul ceresc în care zboară îngeri dar și acele zile de mâine ce cântă Internaționala. Dorința a făcut ca lumea să fie mică, a făcut ca lumea să fie hidoasă ca un sat, ca un tufiș, ca un Causse[1], atunci când dezvoltarea a pus mâna pe ea. Viața o ia la goană. Progresul adus de dorința individuală a devenit cel mai mare dușman al lumilor libere, al lumilor de dinainte, al lumilor de oriunde. Copiii din Alaska, inuiții sau ciukcii se sinucid cu zecile, așa cum strigă Jean Malaurie, în indiferența complice a celor ce se asociază crimei dezvoltării nebunești, versiune modernă a sclaviei (a se vedea ”Le Débat”, martie-aprilie 2016). Guvernarea dorinței devine mijlocul de a ține împreună oameni fără societate, fără o altă societate decât cea a dorințelor lor, fără alt proiect decât cel de a se satisface, într-o neîncredere reciprocă ce se traduce printr-un arsenal de protecție fără precedent – celălalt, dușmanul! Cel ce e diferit este o amenințare! Dorința, ca proiect de societate: trebuia să ne gândim la asta! Semnul s-a schimbat. Nu mai știm ce se face cu noi și cu dorința noastră. Ruptură cu trecutul, cu istoria, una din cele mai radicale cu putință. Dorințele noastre nu mai sunt și ale lor. Trupurile noastre visează să părăsească lumea – lumea cunoscută, desigur. Să devină nemuritoare, să poată să aibă totul sau nimic, să fie la nesfârșit conectate, să nu se mai întâmple nimic care să nu fie programat, să fie toată lumea a lor. Cine va fi cel dintâi dintre oamenii noi a căror iminentă producție ne este anunțată? {…}

Traducere de Ruxandra Iordache