Care e funcționarea și disfuncționarea creierului? (Lucien Cerise, din cartea ”Neuro-pirații”)

09:55, 18 ianuarie 2019 | Cărți | 874 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Virusul epigenetic adoptă mereu forma unei propagande de război: altfel spus, un conflict triangulat, o rivalitate mimetic orchestrată, o tensiune strategică și sub control. După ce au câștigat încrederea sau indiferența creierului pentru a-l păcăli cu privire la identitatea inamicului său, este posibil ca acesta să fie piratat în mod furtiv și să i se injecteze virusul care îl va face disfuncțional, să i se sporească contradicțiile interne, entropia și dezordinea.

Pentru a ști cum să faci ca un creier să devină disfuncțional, trebuie deja să cunoști modul lui de funcționare normală. Științele cognitive arată că creierul funcționează normal prin moștenirea mimetică a stereotipurilor; altfel spus, creierul funcționează prin 1) ierarhizare, 2) imitare și 3) modelizare. A căuta să împiedici una din cele trei activități înseamnă a încerca să împiedici funcționarea normală a creierului. Această împiedicare de a funcționa este exact ce își propune neuro-pirateria ofensivă, care are drept țintă creierul, iar ca scop distrugerea. Pentru a face să fie infectat în mod metodic creierul în cadrul unui conflict triangulat, trebuie deci să i se injecteze un virus anti-mimetic, anti-ierarhizare și anti-stereotipi. Mai întâi să vedem cele trei axe al funcționării normale a creierului.

1.Funcționarea mimetică a creierului are un fundament cerebral: neuronii oglindă, descoperiți de echipa lui Giacomo Rizzolatti de la departamentul de neuro-științe al facultății din Parma. Neuronii oglindă implică faptul că informațiile necesare supraviețuirii mele în lume îmi vin cu prioritate din observarea celorlalți subiecți în care am încredere, înainte chiar de a veni din observarea lumii obiective în ea însăși. E vorb de ceea ce se cheamă învățare. Creierul meu nu calculează direct aportul său la mediu, el trece mai întâi prin rezultatele pe care i le transmit alte creiere. Din motive de sincronizare și de organizare socială, creierul vede precum celelalte creiere și precum se prezintă faptele însele. Studierea neuronilor oglindă a arătat că creierul învăța informațiile necesare pentru adaptarea sa la mediu prin imitarea unui seamăn, ceea ce presupune deja că acesta ar ști mai mult, și mai ales că ar fi recunoscut ca atare și luat drept referință, exemplu de urmat, model de copiat, pe scurt ca un frate mai mare și ca un support de înrudire și de imitare stereotip. (cf. René Girard, Luc-Laurent Salvador).

2.Cu mimetismul, creierul funcționează în mod selectiv, discriminant și ierarhizat. Percepția, memoria, tratarea informațiilor sunt selective, discriminante, ierarhizate. Științele cognitive, fenomenologia conștiinței și diversele teorii despre atenție au analizat ceva ce ține în fapt de domeniul evidenței, și anume că percepția și raza de atenție sunt ”perspectiviste” și se exercită mereu dintr-un unghi particular, parțial și non global. Pentru creier, a gândi înseamnă întotdeauna a tria, a clasa, a deosebi, a diferenția, a selecționa, a discrimina. Nu toate lucrurile sunt la fel de importante. Anumite lucruri sunt superioare altora, altele nu sunt permise și altele nu sunt posibile. Există ”limite”, obiective și subiective. A pretinde contrariul, a pretinde că totul e la fel de important, că totul e permis și că totul e posibil, că nu există limite, înseamnă a împiedica funcționarea normală a creierului, ceea ce poate foarte bine să țină de o strategie intențională de război cognitiv, psihologic și cultural. Exemplare pentru această tehnică sunt cuvintele lui Najat Vallaud-Belkacem, în 2011: ”Teoria de gen, care explică identitatea sexuală a indivizilor atât prin contextul socio-cultural, cât și prin biologie, are virtutea de a aborda chestiunea inadmisibilelor inegalități persistente între bărbați și femei sau chiar și homosexualitatea și de a face o operă de pedagogie pe aceste subiecte.”[1]

Creierul își înțelege mediul prin intermediul stereotipurilor. ”Stereotip” este un alt cuvânt pentru reprezentare, modelizare, teorie sau schemă. Or, reprezentarea nu este niciodată echivalentă cu realitatea pe care o reprezintă. Harta nu este totuna cu teritoriul (cf. Korzybski, semantică generală). Realul (teritoriul) este compus din nuanțe infinite. Acesta a fost obiectul picturii impresioniste, spre exemplu, cel de a încerca să dea seamă de aceste nuanțe infinite. Dar creierul nu este echipat pentru a se ocupa de infinit în sine, și nici de nuanțe infinite. El pur și simplu nu le vede. Mai mult, a trata despre infinit este prin definiție o căutare fără sfârșit, deoarece nuanțele și complexitatea sunt fractale, le regăsim la toate scările de observație asemenea unor păpuși rusești, una în alta. La un moment dat, dacă vrem pur și simplu să acționăm, trebuie să ne oprim asupra unei porțiuni din real și asupra unei versiuni provizorii a reprezentării sale: ceea ce se cheamă teorie. O teorie este întotdeauna aproximativă, ipotetică. O reprezentare este mereu o simplificare. ”Eroarea face parte din condițiile vieții”, scrie Nietzsche în Știința veselă. Cum creierul este incapabil să trateze realul și nuanțele sale infinite în mod direct, trebuie deci în mod necesar să treacă prin reprezentări schematice, prin modelizări, prin teorii, prin stereotipii simplificatoare care nu rețin din el decât liniile mari. Acesta este Gestalt-ul în psihologia formei, arhetipul la C. G. Jung, ideal-tipul în sociologia lui Max Weber, esența (eidos) transcendentă la Platon sau imanentă la Husserl. După imaginea funcționării creierului, teoriile sunt la fel de lacunare și selective. Matematicianul și logicianul Kurt Gödel a arătat că teoriile complete nu sunt complet demonstrabile (metafizicile conțin întotdeauna propoziții de nedemonstrat), și că teoriile complet demonstrabile sunt incomplete (1 + 1 = 2 este complet demonstrabil, dar trivial). Transpuse și aplicate în epistemologie, teoremele incompletitudinii lui Gödel spun în esență că nu putem avea totul deodată: fie e ceva integral demonstrabil, dar nu prea interesant (1 + 1 = 2), fie e ceva foarte interesant, dar care nu poate fi integral demonstrat (”Dumnezeu există ”). Pe scurt, experiența realului este în mod necesar exclusivă, selectivă, schematică, lacunară, deci parțial falsă. Se poate deci vorbi de rolul pozitiv al stereotipurilor, inclusiv al stereotipurilor de gen, în psihogeneză, și chiar de rolul lor de neocolit. Creierul învață universul reprezentându-l, deci simplificându-l prin intermediul stereotipurilor și modelizărilor în mod necesar schematice și imperfecte și este imposibil să ne eliberăm de acest mod de funcționare, cu riscul de a handicapa funcționarea sa normală. Foarte populara revistă Psychologies publica în 2010 un dosar foarte puțin corect politic despre caracterul funcțional și amoral al stereotipurilor și prejudecăților în cogniție. ”Rasism, sexism, homofobie… Cum să înțelegem persistența discriminărilor, dacă nu admițându-le utilitatea, oricât de discutabilă ar fi ea? Jurnalistul nostru a cercetat punând la încercare propriile sale prejudecăți.”

 

(va urma)

Traducere de Ruxandra Iordache

 

Navighează dupa cuvinte-cheie: , ,