Vrem revoluţie? Foarte bine dar trebuie să ştim că „orice revoluţie este o lovitură de stat reuşită” (Hegel). Aplicaţie pe revoluţia română.

12:08, 19 noiembrie 2018 | | 357 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Dilema finalului lui 1989 – revoluție sau lovitură de stat? – devine fără obiect în măsura în care ne este cunoscut mecanismul oricărei revoluţii, mecanism pe care poate să-l descopere fiecare, studiind multele exemple, care deja ne stau la îndemână.

Astfel, definiţiile tuturor dicţionarelor vorbesc despre o schimbare bruscă de sistem – economic, social, politic – însoţită cel mai des de violenţă. Mai rar întâlnim că este spontană şi niciodată că este lipsită de organizare.Pornind de la aceste definiţii şi analizând revoluţiile de până acum (coincidență? – grupate în ultimele trei secole!) putem fixa în pagină caracteristicile generale ale unei asemenea mişcări politice pentru a da un verdict în cazul contestatei Revoluţii Române.

Acoperire naţională, pregătire minuţioasă şi aliaţi chiar în zona puterii

Revoluţiile, spre deosebire de revoltele spontane, întotdeauna locale, au acoperire naţională, sunt minuţios pregătite şi au forţe aliate în chiar sistemul politic pe care îl atacă. Nu trebuie să amintesc decât Revoluţia Franceză, organizată şi sponsorizată, alături de burghezie, care voia să ia puterea în general, de nobilime (inclusiv prinţi ai regatului), care voia să ia puterea din mâna regelui .

Istoricește vorbind, ar fi vorba de două revoluţii suprapuse: una feudală şi una burgheză. În realitate, a fost începutul lungului drum al unor forțe oculte de a prelua puterea, sub acoperirea că o fac în numele poporului, (până în cel moment deținătorii puterii erau vizibili și îndrituiți la aceasta de averea, rangul lor, meritele familiilor etc.), tipar folosit cu fidelitate în toate celelalte revoluții și devenit esența așa-numitelor societăți democratice ale zilelor noastre.
La rândul lor, cele două clase sociale/forţe revoluţionare şi-au extras şi forjat ideile, modelele, principiile şi planurile de organizare şi de luptă din mediile lojilor masonice, parazitate de „illuminati” lui Adam Wieshaupt finanţaţi de bancheri în frunte Amsel Rothschild,  care depăşiseră la aceea vreme, în Franţa, numărul de o mie. Tot acestea au fost și cuiburile în care s-au format complotiştii.

Mai multe niveluri, mai multe centre

Ajungem astfel la o altă caracteristică: revoluţiile au grupuri de organizare şi comandă pe mai multe niveluri, între care doar unul este centrul real,  (vizibil sau nu), iar celelalte centre sunt doar aparente. Aceste forţe revoluţionare cooperează între ele, direct şi indirect, până la răsturnarea vechiului regim. Ulterior, centrul real digeră, dizolvă, sau elimină brutal celelalte centre, ceea ce se traduce prin zicerea că „revoluţiile îşi devorează copiii”.

Centrul extern

Şi, în toate revoluţiile există şi factorul extern – ce alt exemplu mai bun, pentru aceste ultime trăsături decât pregătirea revoluţiei din Rusia şi, de aici, a revoluţiilor socialiste, ca produs de serie, care au urmat pe tot globul.

Război civil, sânge, spectacol

Între elementele definitorii ale unei revoluţii, nu cel din urmă, este cel al războiului civil declanşat de cei care urmăresc ca o ideologie să se aşeze, sau să se reaşeze, în lume. Revoluţiile au nevoie de sânge, de victime, de spectacole terifiante, care să zdruncine sufletele şi convingerile, pentru ca o altă realitate – prefabricată – să se impună. Povestea cu revolta spontană a întregului popor nu este decât o gogoriţă, menită să mascheze adevăratele mişcări şi să asigure legitimitate noilor conducători.

Revoluţia, o lovitură de stat

Revoluţia nu este altceva decât un complot care se acoperă cu, şi utilizează pentru a reuşi, unele nemulţumiri ale populaţiei.
Având în vedere aceste caracteristici principale ale unei revoluţii şi aplicând această grilă peste cele petrecute începând din 16 decembrie 1989, putem spune că şi în România am avut o revoluţie cu toate centrele de comandă interne şi externe necesare, cu lovitură de palat şi armată, cu înfruntarea ideologiilor, cu complotiştii şi profitorii care, pentru a se legitima până la capăt, au utilizat revolta maselor şi crima. Este absolut adevărat că ieşirea oamenilor în stradă din 22 decembrie a fost sinceră, dar mai mult instinctivă și imitativă, anarhistă, decât conștientă și asumată. Și oricum, aceasta nu s-a întâmplat decât după ce a fost creată conjunctura, a fost aprinsă scânteia, care a dat semnalul şi i-a încurajat, și au fost aruncați în scenă figuranții. În plus, și în contra planurilor şi aşteptărilor organizatorilor, acţiunea maselor a fost paşnică (amintiţi-vă lait-motivul „Fără violenţă!”); sentimentul predominant nu era ura împotriva lui Ceauşescu şi a comunismului, cât bucuria, amețeala ieșirii din cușcă, beția aerului tare dinafara acesteia.

Paul Ghiţiu

Sursa:solidaritateeuropeana.wordpress.com