Supărări transatlantice în 2018

16:07, 11 februarie 2018 | | 466 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Cu două caturi şi tot felul de acareturi care mai de care, înălţate peste pământuri şi Ocean, gospodăria transatlantică este de 500 de ani cea mai înaltă, mai cunoscută şi mai vestită din tot „satul universal”. Dar evenimentele din ultimele 18 luni, îndeosebi hotărârea Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană, şi alegerea noului locatar de la Casa Albă, au stârnit pe ambele maluri ale apei griji în legătură cu starea relaţiilor transatlantice. Cu o UE tot mai derutată şi un Donald Trump pus tot mai pieziş multora din interesele comune, cum ar fi NATO, Rusia, China, ridicarea  Eurasiei, Iranul şi înţelegerile de la Paris privind sănătatea Planetei, continuarea acestor relaţii a intrat în discuţie. Nu se ştie, încă, dacă este vorba de divergenţe structurale, sau de ceva trecător. De factori destabilizatori pe termen lung, sau de o poticneală „pe parcurs”. Şi, mai ales, nu se cunoaşte cum anume trebuie procedat în continuare.

Mai înainte, vine supărarea Europei. NATO este într-o poziţie vulnerabilă dinspre Vest, dinspre America, de unde Trump, încă din 2016 pe când era numai un candidat prezidenţial, o „bombardează în covor” – „carpet bombing”, adică distrugerea completă, din aer, de către aviaţia americană, a unor oraşe ale inamicului în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, precum Dresda, Tokyo etc. Apoi, vin pericolele dinspre din Est, de unde Rusia dă alianţei militare occidentale mici dârdâieli (Georgia 2008), sau mari „îngheţuri” – robinetul on/off de la conducta de gaze naturale ce alimentează barăcile NATO şi pe şefii lor, până la Atlantic. Iar marea întrebare urmează abia acum: ce se va întâmpla cu NATO dacă, după Brexit va urma şi un EExit, adică şi plecări din Est Europa? Căci, simbioza ticluită în ultimele două decenii şi jumătate – NATO-UE, cele două cubuleţe de zahăr cu care au fost ademeniţi şi dresaţi toţi est-europenii, ca să asculte de dresorul de la Bruxelles – cu siguranţă va pune în aceeaşi oală ambele organizaţii, la bine şi la rău.

Astăzi, media aservită, politicienii şi experţii europeni îşi exprimă la unison şi nedisimulat neliniştea faţă de pericolele ce anturează angajamentele Americii de a apăra Europa, UE şi negoţul bilateral. Este, totodată, adevărat că Administraţia Trump nu s-a îndepărtat, deocamdată, de comandamentele majore ale transatlanticismului, dar politica “America Prima” continuă să dea fiori liderilor europeni chiar şi acum, la început de an 2018.   Ei sunt la fel de îngrijoraţi de politicile Casei Albe în ce priveşte raporturile cu Rusia, China, Orientul Mijlociu şi Iranul nuclear, iar probleme ca migraţia mondială, rolul organizaţiilor internaţionale, liberul schimb, mutarea ambasadei SUA din Israel la Ierusalim etc. întunecă şi mai mult agenda bilaterală. În topul „la zi” al acestor dureri de cap se numără „umbrela” nucleară americană deasupra Europei, Parteneriatul transatlantic de comerţ şi investiţii (TTIP), trimiterea unui ambasador american la UE, insistenţa lui Trump, ca aliaţii să sporească banii pentru alianţă, precum şi dilema hamletiană cu aplicarea, sau nu, în Europa de Est a art. 5 din tratatul NATO, dacă vreodată va fi cazul… Mulţi bruxellocraţi şi euro corporatocraţi încă speră, că parteneriatul cu SUA va rămâne puternic în domenii precum consensul decizional, al securităţii (inclusiv cibernetice), combaterea terorismului şi rezolvarea crizei din Ucraina. Noua Strategie a securităţii naţionale, anunţată de Washington, este un adevărat balon de oxigen pentru ei la câteva capitole („Statele Unite se simt mai sigure, când Europa este prosperă şi stabilă etc.”) şi un prilej de întristare la altele, oricum o modificare majoră în politica Americii faţă de Europa rămâne în actualitate. În pofida unui Congres al SUA aparent binevoitor faţă de NATO şi de disputatul articol 5, anunţul Casei Albe că nu va impune noi sancţiuni economice împotriva Rusiei, va domoli vântul din spate din aripile multor “ulii ai războiului” la pândă pe ambele maluri ale Atlanticului.

În sfârşit, cu siguranţă unii vor continua să sugereze o Europă pregătită să stea pe picioarele ei în faţa provocărilor din viitor. A spus-o limpede Angela Merkel anul trecut şi, de atunci, în media vestică au proliferat aplaudacii cooperării intra-europene în domeniul apărării, şi ai extinderii comerţului cu Japonia, Canda şi America Latină. Dar, de la Merkel din luna mai 2017 încoace, alţii mai realişti văd în aceste auto-îmbărbătări de tipul “curaj găină, că te tai” un semn deloc liniştitor, anume o  mărturie a îndepărtării celor doi parteneri transatlantici.

Adăugăm noi că, printr-o evoluţie anterioară absolut naturală, vreme de 500 de ani transatlanticii au dominat, pretutindeni. Asfinţitul unităţii şi supremaţiei lor ar putea fi o altă decizie astrală a Istoriei – democratizarea absolută a dreptului de proprietate a tuturor naţiunilor asupra acestei Planete.