“Ce e mic, e şi frumos” de E. F. Schumacher sau cum înţelegem econimia pentru a ne rezolva probleme

19:14, 27 noiembrie 2015 | | 2078 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:
Adresa scurtă: http://flux.md/YrKQ4

Am decis să apelez în prezentul articol la lucrarea cunoscutului gânditor economic englez de origine germană Ernst Friedrich Schumacher “Small is Beautifull” (“Ce e mic, e şi frumos”), deoarece viziunea acestuia poate servi drept unul dintre punctele de reper în efortul atât de necesar societăţii noastre de depăşire a miturilor economismului vulgar în versiunea lui neoliberală. Anume autori de această anvergură profesională, ghidaţi de profunde sentimente morale, ne pot ajuta să înţelegem originea filozofică a “omului economic” apărut odată cu Modernitatea, obsedat de spiritul prometeic, egolatru şi dezdumnezeit, fascinat de propropiile descoperiri ştiinţifice şi tehnice, pus pe cucerirea, pe exploatarea naturii. De vreme ce omul modern a decăzut din starea de comuniune cu Dumnezeu, sfidându-L şi negându-I existenţa, natura i-a apărut ca o realitate moartă, bună de utilizat în scopuri productive.  E.F. Schumacher este considerat pe bună dreptate ca fiind, spre deosebire de cei mai influenţi economişti moderni ortodocşi Adam Smith sau John Maynard Keynes, cel mai influent economist heterodox. (Wikipedia). Asta şi pentru că el afirma cu tărie următorul principiu: „producţia bazată pe resurse locale pentru necesităţi locale reprezintă cea mai raţională cale de viaţă economică”.

Deşi s-a stins din viaţă încă în 1977, iar lucrarea la care ne referim aici a apărut în 1973, timpul care s-a scurs confirmă cu prisosinţă profunzimea şi justeţea concepţiei lui E.F. Schumacher. El apare ca un adevărat spirit vizionar, care şi-a alimentat gândirea nu doar studiind la cele mai prestigioase universităţi occidentale, ci şi fiind influenţat puternic de budism, de Mahatma Gandhi, dar şi de şcoala economică catolică, de enciclicele papale ale papei Leo XVIII „Rerum novarum”, ale papei  Ioan  XXIII „Mater et magistra” , de operele celebrilor distributişti catolici G.C. Chesterton, Hillaire Belloc şi Vincent McNabb. Aşa cum putem vedea în nota din Wikipeida,  E.F. Schumacher a fost în tinereţile lui un ateu fervent, însă în timp a respingerea materialismul, a capitalismul, a modernităţii agnostice a decurs în paralel cu fascinaţia crescândă pentru religie. Anume descoperirea personală a lui Dumnezeu l-a făcut să se convertească la catolicism în 1971.  A călătorit mult în ţările Lumii a Treia, încurajând guvernele locale să dezvolte economii bazate pe resursele proprii.

Revin şi repet: fac acest efort de expunere a unor idei aparţinând unor gânditori de primă mărime asupra liberalismului,  modului de organizare economică a societăţii, manierei de înţelegere a naturii relaţiilor internaţionale, deoarece anume la capitolului viziune se resimte cel mai grav vid intelectual şi moral. Politicaştrii care infestează spaţiul public cu peroraţiile lor sterile, secondaţi cu fidelitate de neociocoimea venală din trusturile media, se zbat mereu să intoxice minţile cetăţeanului-spectator cu otrava dezinformării liberale. Iar în condiţiile în care anume aceştia „controlează jocul”,  domină spaţiul public şi instituţiile statului, nu găsesc nimic mai potrivit decât să  fac „disidenţă” prin combaterea sistematică şi metodică a falsurilor care au luat în captivitate mentalul colectiv, au paralizat gândirea critică şi capacitatea de raţionare a unei majorităţi periculos de largi. Iar pentru a fi mă eficient, mă sprijin pe lecturile mele, unele dintre acestea luzând forma unor articole axate pe câte o lucrare academică aparţinând unor notorietăţi de calibru internaţional.  Sunt perfect conştient de faptul că armele pe care le am la dispoziţie cedează ca forţă de acoperire în faţa celor de care dispun oponenţii mei. Dar miza mea în acest demers nu este captarea unui număr cât mai mare de cititori, ci includerea unei minorităţi insignifiante numeric, dar extrem de importante calitativ,  în circuitul unor idei extrem de necesare pentru înţelegerea profundă a stării de lucruri care ne înconjoară. Iar de aici şi şansa formării unei noi elite intelectuale şi morale, fără de care ieşirea din labirintul tranziţiei spre un suicid colectiv implacabil este imposibilă.

Problema producţiei

Încă din primele pagini ale cărţii autorul ne atrage atenţia asupra faptului că „una dintre cele mai fatale erori ale timpurilor noastre este credinţa că „problema producţiei” a fost rezolvată”.  Aşa stând lucrurile, „experţilor” nu mai rămâne nimic de făcut decât să cultive pentru ţările bogate modul de petrecere a timpului liber, iar pentru cele sărace – să asigure transferul de tehnologii. Schumacher menţionează că „ascensiunea acestei erori … este legată strâns de schimbările de ordin filozofic, ca să nu spunem religios, care s-au produs în ultimele trei sau patru secole, în atitudinea omului faţă de natură… Omul modern nu se mai concepe pe el însuşi ca parte a naturii, ci ca pe o forţă externă, destinată să o domine şi să o cucerească. El chiar vorbeşte despre lupta cu natura, uitând de faptul că dacă va câştiga bătălia, el se va trezi de partea celui învins”.

El continuă astfel: „Iluzia unei puteri nelimitate, alimentată de uimitoarele realizări ştiinţifice şi tehnice, a produs o iluzie concurentă de a fi rezolvat problema producţiei. Ultima iluzie este bazată în eşecul de a distinge între VENIT şi CAPITAL, în timp ce această distincţie contează cel mai mult. (subl. noastră – Iu. R.). Orice economist şi om de afaceri este familiar cu această distincţie,  şi o aplică în mod conştiincios şi cu o subtilitate considerabilă în raport cu orice afacere economică, cu excepţia acelora unde asta într-adevăr contează, şi anume capitalul de neînlocuit pe care omul nu l-a CREAT, ci pur şi simplu l-a GĂSIT, fără de care el nu poate face nimic (subl. noastră – Iu. R.)”.

La câteva decenii din momentul apariţiei acestei cărţi putem constata cu uşurinţă, dar şi cu o îngrijorare  crescândă, că atitudinea faţă de natură a celor care controlează jocul economic global nu s-a schimbat, iar oprea de autodistrugere planetară capătă proporții apocaliptice. Poluarea mediului ambiant, a aerului, apelor, oceanelor, a solului, încălzirea globală, extracţia şi extinderea utilizării resurselor energetice fosile au devenit ameninţări gigantice pentru omenire. Autorul ne invită să aruncăm o privire mai atentă asupra acestui „capital natural”. Întâi de toate este vorba despre combustibilii fosili.  Sunt sigur că nimeni nu va nega faptul că noi îi tratăm ca pe ceva ce ţine de venit, în timp ce aceştia reprezintă ceva ce ţine în mod indiscutabil de capital. Dacă îi tratăm pe ceva ce ţine de capital, ar trebui să ne îngrijim de conservarea lor: trebuie să facem totul ce ne stă în puteri pentru a încerca să minimalizăm rata curentă de utilizare a acestora; ar trebui să spunem, de pildă, că banii  obţinuţi din vânzarea acestor bunuri – a acestor bunuri de neînlocuit – ar trebui orientaţi spre nişte fonduri speciale dedicate în mod exclusiv spre dezvoltarea metodelor de producţie şi a modelelor de viaţă care nu vor depinde de combustibilii fosili deloc sau vor depinde de ei întro măsură foarte mică. Mai există multe lucruri pe care ar trebui să le facem dacă am trata combustibilii fosili drept un capital, nu ca un venit”.  Autorul ne aminteşte că în loc să minimalizăm acest consum, noi îl maximizăm. Iar în fruntea coloanei sinucigaşe aflate în marşul triumfal al cuceritorilor naturii stau falnic şi invariabil Statele Unite. Catastrofa ecologică globală pare a fi tot mai aproape întâi de toate din cauza părţii bogate a lumii, care a devenit extrem de inventivă în performanţele chimiei în scopuri industriale,  a fizicii nucleare, utile atât în scopuri productive, cât şi cele militare etc.

Creşterea economică. Până unde?

Aşadar, după ce trece în revistă aspectele de bază ale miturilor noii religii economice, E.F. Schumacher accentuează ideea că pentru moment încă nu există un răspuns plauzibil pentru poluare. Iar exemplul legat de combustibil îi serveşte pentru ilustrarea unei teze extrem de simple, şi anume: „acest tip de creştere economică, văzut din punctul de vedere al economiei, fizicii, chimiei şi tehnologiei nu are limite vizibile; et trebuie orientat în mod necesar pe drumul îngust al viziunii ştiinţelor mediului. Atitudinea faţă de viaţă care urmăreşte realizarea doar  prin aplecarea asupra căutării bogăţiei – pe scurt, materialismul – nu se potriveşte acestei lumi, deoarece conţine în sine principiul „fără limite”, în timp ce mediul în care este situat este strict limitat”. Prin urmare, lăcomia fără limite, egolatria şi trufia noilor elite globale au adus lumea pe buza prăpastiei. „Şi cu cât mai mult acest proces este lăsat să avanseze, – spune autorul, – cu atât mai greu va fi să fie întors înapoi, dacă într-adevăr punctul de neîntoarcere n-a fost deja depăşit”.

Amintind despre originea şi motorul capitalismului, autorul îl citează pe celebrul economist Keynes, de sprijinul căruia s-a bucurat în tinereţe, dar de viziunea căruia s-a îndepărtat pe măsura maturizării sale profesionale.  Avariţia, camăta şi dragostea pentru bani şi dorinţa înavuţirii personale resping principiile religioase şi valorile tradiţionale. Însă anume aceste vicii reprezintă esenţa şi mobilul interior al întregului dinamism antreprenorial capitalist. E.F. Schumacher face în acest sens următoarele precizări: „Dacă viciile umane, cum ar fi lăcomia şi invidia, sunt cultivate în mod sistematic, rezultatul inevitabile nu poate fi altul decât colapsul inteligenţei. Omul ghidat de lăcomie sau invidie îşi pierde capacitatea de a vedea lucrurile aşa cum sunt acestea într-adevăr, de a vedea lucrurile în întreaga lor plinătate şi totalitate, iar însuşi succesul lui devine un eşec. Dacă toate societăţile vor fi molipsite cu aceste vicii, ele pot realiza într-adevăr lucruri extraordinare, dar ele vor deveni din ce în ce mai incapabile de a rezolva cele mai elementare probleme ale existenţei cotidiene”.

Privită în lumina acestui citat, Republica Moldova se poate vedea pe ea însăşi ca întro oglindă. Anume acest viciu a fost cultivat în societatea noastră preţ de un sfert de veac. Întreaga noastră tranziţie n-a însemnat altceva decât răspândirea la scară naţională a virusului individualismului, a obsesiei căpătuielii, a setei de acumulare. Adică, scăpând de o ideologie totalitară, cea comunistă, ne-am pomenit în mrejele uneia la fel de totalitare, cea liberală. Singura diferenţă notorie fiind poate doar substituirea cultului muncii (în beneficiul societăţii) prin cultul căpătuirii fără muncă (în beneficiul personal).  În plus, inegalităţile sociale au devenit de-a dreptul uriaşe, iar statul s-a dovedit incapabil să mai rezolve la un nivel minim satisfăcător problemele de ordin social şi economic. Cu alte cuvinte, trucurile guvernanţilor şi ale „experţilor”, care fac uz de cifre optimiste, nu pot ţine loc unei vieţi decente. Iată de ce autorul are perfectă dreptate atunci când spune că starea de lucruri a unei societăţi nu poate fi diagnosticată prin apelul la Produsul Intern Brut. El menţionează că „statisticile nu probează niciodată nimic”.  Şi adaugă: „Produsul Intern Brut poate creşte rapid: aşa cum este măsurat de către statisticieni, nu cum este resimţit de către oamenii reali, care se simt oprimaţi de frustrările crescânde, alienare, insecuritate etc.”. Oare în cazul nostru lucrurile nu stau anume aşa? În timp ce tot mai multă lume se pomeneşte înafara oricărei protecţii a statului, sub limita sărăciei, oficialii ne repetă ritualic despre creşterea PIB şi a altor indicatori macroeconomici, uitând să specifice faptul că averea unei mâini de oameni, care se cifrează în miliarde,  poate fi inclusă în statistica generală cu titlu de nivel de bunăstare generală.

Eficienţa şi succesul unui om de afaceri în societatea de azi, chiar dacă şi are ceva în comun cu inteligenţa, constată autorul, acestea nu prea se leagă cu înţelepciunea. Iată o virtute „non-economică”, aruncată la gunoi de către toţi cei care caută să identifice cauzele eşecurilor noastre prin utilizarea unor parametri strict pragmatici: tehnici, financiari, juridici etc. Aşadar, Schumacher revine la ideea sa forte şi repetă: cauzele neîmplinirilor de ordin economic sunt de ordin spiritual (moral, etic, religios, metafizic, depinde de nuanţă şi context.). El atenţionează că ieşirea din impas poate fi dibuită prin revenirea la virtuţile tradiţionale, abandonate de lumea modernă. Iată încă un citat, de această dată din Biblie,  aparent impropriu unei lucrări cu caracter eminamente economic: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu”. Altfel zis, fără urmarea poruncilor divine speranţa depăşirii impasului economic este deşartă. Sau, aşa cum se exprimă autorul, „problema adevărului moral şi spiritual se deplasează în poziţia centrală”.

Şi tot el continuă: „Din punct de vedere economic, conceptul central al înţelepciunii este permanenţa. Trebuie să studiem economia permanenţei (subl. noastră – Iu. R.). Nimic nu dă sens economiei decât continuitatea ei care poate fi proiectată fără a se ajunge la absurdităţi. Poate exista „creştere” în cadrul unor obiective limitate, dar nu poate exista o „creştere” nelimitată, generalizată.”. Pentru a-şi argumenta şi mai temeinic teza, autorul face uz de un citat celebru din gândirea lui Gandhi, al cărui admirator al fost: „Pământul produce destul pentru a satisface orice nevoie a omului, nu orice lăcomie a omului”.  („Earth provides enough to satisfy every man”s need, not every man”s greed”.).

Rolul economiei

E.F. Schumacher readuce în atenţia cititorului faptul că anume economia joacă rolul central în modelarea activităţile lumii moderne. Şi nu există alt set de criterii care ar exercita o influenţă la fel de mare asupra acţiunilor indivizilor şi grupurilor, precum şi aspra celor ale guvernelor. Uitând că este vorba despre o ştiinţă deloc autonomă cum este economia văzută ca parte a unei concepţii filozofice, ideologice, culturale mai largi, omul de azi în versiunea lui liberală a ridicat-o la rang de religie, de dogmă, de adevăr axiomatic, de ştiinţă exactă. Ea a devenit un mod de gândire, un sistem de referinţă, o paradigmă prin care este privită şi interpretată lumea de azi. Dând o caracterizare pieţei, autorul spune: „Întrun anume sens, piaţa este instituționalizarea individualismului şi a non-responsabilităţii. Atât cumpărătorul, cât şi vânzătorul nu sunt responsabili decât de ei înşişi. Ar fi „neeconomic” pentru un vânzător bogat să reducă preţul pentru cumpărătorii săraci doar fiindcă aceştia ar fi nevoiaşi sau pentru un cumpărător bogat să dea un extra preţ doar întrucât vânzătorul este sărac. Tot astfel, ar fi „neeconomic” pentru un cumpărător să dea preferinţă produselor autohtone dacă bunurile de import sunt mai ieftine. El nu acceptă… să-şi asume responsabilitatea pentru balanţa de plăţi a ţării”.

Vorbind despre caracterul sacrosanct al economiei, E.F. Schumacher menţionează faptul că „religia economiei îşi are propriul cod etic, iar Cea Dintâi Poruncă este să te comporţi „economic”, în special atunci când produci, vinzi sau cumperi”.  Felul cum este modelat omul-masă în societatea producţiei şi a consumului nelimitat, dar şi definiţia pe care o dă autorul aceste noi realităţi în istorie mi-a amintit de faimosul gânditor tradiţionalist Rene Guenon, care a exercitat o influenţă uriaşă asupra gândirii antiliberale a secolului XX. Este vorba de o lucrare pe care am mai pomenit-o şi anterior, şi anume „Domnia cantităţii şi semnele vremurilor”.  Iată, aşadar, cum îşi formulează E.F. Schumacher definiţia acestui nou tip de societate, atât de diferită în raport cu toate cele care au precedat-o:

„În cadrul pieţei, din raţiuni practice, nenumăratele diferenţe de ordin calitativ (aici şi în continuare sublinierile ne aparţin – Iu.R.) care sunt de o importanţă vitală pentru om şi societate sunt suprimate; ele nu sunt lăsate să iasă la suprafaţă. Astfel, domnia cantităţii îşi celebrează cea mai mare victorie a sa pe „Piaţă”. Orice lucru este egalat cu orice altceva. A egala lucrurile înseamnă a le conferi un preţ şi astfel a le face interşanjabile”. După o detaliere extrem de relevantă, autorul concluzionează: „Ceea ce este deosebit de grav şi distructiv pentru  civilizaţie este pretenţia că orice lucru îşi are preţul lui sau, altfel zis, că banii reprezintă cea mai înaltă valoare”. (A se vedea în aceeaşi ordine de idei şi lucrarea economistului ortodox rus Valentin Katasonov „Religia banilor”, alături de alte lucrări extrem de utile ale aceluiaşi autor, lesne de găsit în versiune electronică pe Internet). E.F. Schumacher aminteşte că „orice ştiinţă este folositoare în interiorul propriilor sale limite, dar devine nefastă şi distructivă din moment ce le transgresează”.

Autorul îşi invită colegii de breaslă, economiştii, să înţeleagă şi să clarifice limitele domeniului lor de cercetare, va să zică să înţeleagă meta-economia. În timp ce economia se ocupă de om în mediul său, meta-economia constă, în accepţia lui E.F. Schumacher, din două părţi, una ocupându-se de om, iar cealaltă de mediu. Asta pentru că economiştii de azi sunt atât de mult orientaţi spre piaţă, încât ignoră dependenţa omului de lumea naturală. Am putea spune şi astfel: economia, în opinia autorului, derivă din ceea ce el numeşte meta-economie. Deci nu este o ştiinţă autonomă, ci doar proiecţia unei viziunii mai largi asupra omului şi a societăţii.

 Economia budistă

În 1955 E.F. Schumacher călătoreşte în Birmania în calitate de consultant economic. Acolo el a dezvoltat un set de principii pe care l-a numit „Economia budistă”. Tezele principale ale acestei concepţii se regăsesc şi întrun capitol aparte a lucrării pe care o prezentăm aici.

Ca persoană care şi-a depăşit propriile prejudecăţi tinereşti, legate de ignoranţa metafizică, de ateismul atât de în vogă printre cei din pătura „cultă”, autorului i se deschide în întreaga ei micime şi derizoriu maniera fragmentară, fracturată, incompletă, deformată de a vedea lucrurile a „experţilor economici”.

„Economiştii în sine, ca, de altfel, cei mai mulţi dintre specialişti, în mod normal suferă de un anume fel de orbire metafizică (aici şi în continuare – subl. noastre – Iu.R.), pretinzând că ştiinţa lor este una a unui adevăr absolut şi invariabil, fără nici un fel de presupuneri. Unii dintre ei merg atât de departe încât susţin că legile economice sunt la fel de libere faţă de „metafizică” sau „valori” ca şi legile gravitaţiei”.  Putem aici să facem din nou trimitere a miturile fondatoare ale economiei capitaliste, cum ar fi cel despre „mâna invizibilă” sau caracterul autoreglabil al pieţei, cel al egoismului ca motor al progresului, cel al unei societăţi formate din indivizi-atomi, legaţi între ei doar prin relaţii de ordin contractual.  În acest context, E.F. Schumacher aminteşte că există un consens general asupra faptului că sursa fundamentală a bogăţiei este munca. Ştim cum este definită ea în teoria clasică a liberalismului.

Autorul arată că „din punctul de vedere budist funcţia muncii este cel puţin triplă: a da omului o şansă pentru a-şi utiliza şi dezvolta facultăţile; a-l face capabil să depăşească egocentrismul prin cooperarea cu alţi oameni în realizarea unui scop comun; a produce bunuri şi servicii necesare pentru existenţa viitoare”. Insistând asupra contrastului izbitor dintre viziunea occidentală şi cea orientală (budistă, în cazul dat), Schumacher remarcă următoarele: „Este clar, aşadar, că economia budistă trebuie să fie foarte diferită faţă de economia materialismului modern de vreme ce un budist vede esenţa civilizaţiei nu în multiplicarea dorinţelor, ci în purificarea caracterului uman. Caracterul, în acelaşi timp, este format de munca omului. Iar munca, dirijată în modul cuvenit în condiţiile demnităţii şi libertăţii umane, îi sfinţeşte pe cei care o fac şi în egală măsură produsele lor”.  Modelul descris de autor consună perfect cu etica muncii, caracteristică tuturor societăţilor europene tradiţionale, de până la căderea lor în Modernitate. Civilizaţia rurală europeană, axată pe o etică izvorâtă din spiritualitatea creştină, avea o viziune similară asupra caracterului sacru al muncii, care îl cinsteşte pe Dumnezeu şi este o formă de dedicaţie familiei, comunităţii, neamului. „În timp ce materialistul este interesat întâi de toate de bunuri, budistul este interesat de eliberare”. Sinonimul creştin al eliberării budiste ar fi mântuirea ca scop suprem a vieţii omului. Mântuirea – iată o noţiune care pare oricărui economist occidental cu totul străină de domeniul său de activitate. De altfel, ca şi unui economist moldovean, (de)format de aceleaşi dogme liberale.

 „Standardul de viaţă” în accepţia budistă şi cea occidentală

„Economia budistă este planificată pornindu-se de la principiul „full employment” (angajare totală), iar ţinta numărul unu va fi de fapt angajare pentru oricine are nevoie de o muncă „în exterior”, – remarcă autorul. Adică, întrun astfel de model economic nu e loc pentru şomaj, iar munca se desfăşoară pentru majoritatea absolută a oamenilor în interiorul familiei, a comunităţii.  Şi tot aici: „Femeia, în general,  nu are nevoie de o muncă „în exterior”, iar angajarea la scară largă a femeilor în birouri şi întreprinderi ar fi privită ca un semn al unui eşec economic major”.  Avem aici încă o dovadă a alienării modelului social occidental, la fel de valabil şi pentru noi, cei care l-am importat prin imitare. Întreaga ideologie a feminismului, potrivit căreia femeia ar avea un rol social egal şi interşanjabil cu bărbatul şi că urmează să se integreze în sistemul economic capitalist în baza aceloraşi reguli ca şi bărbatul nu mai este percepută de nimeni ca o aberaţie, ca o deviere, ca o stare de anormalitate. Femeia de azi de cele mai multe ori nu mai vrea să fie nici mamă, nici soţie, ci este orientată întâi de toate spre obţinerea unei independenţe economice, spre realizarea unei cariere în afaceri sau în alt domeniu.  Sau, altfel zis, feminismul poate fi văzut şi ca o formă mai specială a marxismului, pe post de exploatator apărând bărbatul, iar femeia apare în postura de proletariat care urmează să se emancipeze în raport cu el, să dea jos lanţurile care o oprimă.

Mai departe. „Economistul modern este obişnuit să măsoare „standardul de viaţă”  prin volumul consumului anual, crezând mereu că un om care consumă mai mult o duce „mai bine” decât cel care consumă mai puţin. Un economist budist va considera o astfel de abordare excesiv de iraţională: de vreme ce consumul este doar o cale spre bunăstarea omului, scopul ar trebui să fie obţinerea unei maxime bunăstări cu ajutorul unui consum minim”.  Oare nu aceşti parametri sunt utilizaţi la noi în evaluarea bunăstării? Oare n-am devenit şi noi victimele unui model de societate de consum, care face ravagii în relaţiile dintre oameni, le devastează iremediabil optica asupra sensurilor vieţii, le distorsionează capacitatea de a prioritiza şi de a discerne valorile de non-valori? Pentru a înţelege mai bine modelul care ni s-a impus din exterior şi care surpă din rădăcină societatea noastră, sper cu o proximă ocazie să prezint cititorilor lucrarea celebrului sociolog şi filozof francez Jean Baudrillard „Societatea de consum”. Asta pentru că fără a desluşi esenţa şi mecanismele  consumismului ca motor al societăţii moderne este dificil să realizăm în profunzime impasul istoric în care a ajuns acest model de organizare a statelor.

Urmează un citat care reprezintă însuşi miezul demersului autorului, ce reiese din chiar titlul lucrării prezentate aici, „Ce e mic, e şi frumos”. „Din punctul de vedere al economiei budiste, aşadar, producţia în baza resurselor locale pentru necesităţi locale este cea mai raţională cale a vieţii economice, în timp ce dependenţa de importurile de departe şi necesitatea de a produce pentru exportul pentru oameni necunoscuţi şi aflaţi la distanţă este profund non-economică şi justificabilă doar în cazuri excepţionale şi la scară mică”.  Fragmentul de faţă ne arată în mod magistral cât de deformat şi contraproductiv este modelul economic, în care este împinsă şi Republica Moldova.  La baza acestuia stă mitul exportului ca garanţie a succesului,  al liberului schimb ca semn al progresului, al integrării economice internaţionale, fie prin deschiderea pieţei interne în faţa UE, fie prin înţelegerea globalizării ca pe un proces obiectiv, normal, necesar şi avantajos, nu ca pe o formă de subjugară globală, orchestrată de capitalismul de tip corporatist şi speculativ.  A vorbi astăzi despre protecţionism, despre independenţa economică, despre dezvoltarea economiei naţionale în baza resurselor locale, despre limitarea accesului mărfurilor, serviciilor şi capitalului străin pe piaţa internă înseamnă a-ţi asuma o postură ingrată de sfidare a dogmelor dominante ale neoliberalismului, a merge împotriva curentului.

Chestiunea mărimii

E.F. Schumacher consacră un capitol special problemei dimensiunii, aceasta fiind raportată atât la comunităţile umane reunite în cadrul unor localităţi, cât şi în cadrul unor unităţi sau activităţi economice. El susţine că „astăzi noi suferim de o idolatrie aproape universală a gigantismului”.  Şi continuă: „Ce proporţie este potrivită? Asta depinde de faptul ce încercăm să facem. „La ora actuală chestiunea dimensiunii este una extrem de crucială astăzi, în problemele de ordin politic, social şi economic, ca şi în aproape orice alt domeniu. Care ar fi, de exemplu, dimensiunea potrivită a unui oraş?”.  El arată efectele deplorabile ale mobilităţii sociale care afectează spaţii imense de pe glob, producând deplasări masive de populaţie şi având ca efect golirea unor spaţii extinse, deruralizarea şi concentrarea în proporţii uriaşe în marile centre urbane a unei populaţii declasate, ajunse să populeze periferiile sordide şi să se afle mereu în căutarea unor munci degradante şi prost plătite. „Milioane de oameni, – spune autorul, – încep să se mişte, părăsind zonele rurale şi orăşelele mai mici pentru a merge spre luminile oraşului, a se deplasa spre urbele mari, cauzând o creştere patologică”.  Nu altfel stau lucrurile şi în Republica  Moldova, ea înscriindu-se într-un proces al nomadismului de asfalt, de masă, care aneantizează vechile comunităţi rurale, depopulează ţara, provoacă distrugerea la scară uriaşă a familiilor şi o adevărată catastrofă demografică. Acest proces de dezagregare iremediabilă a comunităţilor poate fi diminuat şi stopat în timp doar pe măsură ce elitele naţionale vor reuşi să găsească rădăcina acestui rău social, să îi stabilească un diagnostic corect şi exhaustiv, ca abia după aceea să poată purcede la aplicarea unui tratament adecvat.

Vorbind despre exemplul cel mai relevant în acest sens, SUA, E.F. Schumacher menţionează că sociologii americani care studiază problema „megapolisurilor” au recurs la acest termen, deoarece cel de metropolă nu mai putea reda proporţiile astronomice ale noilor aglomerări urbane. El arătând că această ţară a ajuns să aibă de fapt trei regiuni megapolitane imense, şi anume una extinzându-se de la Boston spre Washington, cu şaizeci de milioane de oameni, alta în jurul Chicago, cu alte şaizeci milioane de oameni, şi încă una situată pe Coasta de Vest, de la San-Francisco până la San-Diego cu o populaţie la fel de circa şaizeci milioane. O astfel de polarizare face restul ţării practic pustiu. „Orăşele provinciale pustii şi pământuri cultivate cu tractoare enorme, combine de recoltat cereale şi o imensă cantitate de chimicale”. Iată un tablou realist al ţării-minune, spre care îşi îndreaptă toate visele şi speranţele consumatorii locali ai „american dream”  şi victimele fericite ale schemelor cvazilegale „work and travel” de exploatare a unui tineretul credul şi lipsit de repere. Astfel, ceea ce numim mobilitatea forţei de muncă, amplificată la scară gigantică de expansiunea transportului de masă şi a mijloacelor de comunicare în masă a produs deja generaţii de oameni dezrădăcinaţi, hoinărind prin largul lumii pe post de sclavi ai acestui nou tip de capitalism, ce adânceşte abisul între centru şi periferii, spulberând şansele unor comunităţi, naţiuni şi regiuni întregi la o redresare solidă întro perioadă istorică relativ scurtă.

Modelul râvnit – independenţa economică a unei ţări mici

Într-un asemenea context economic şi geopolitic, autorul se întreabă: „Cum ar mai putea vorbi cineva despre economia unei ţări independente mici?” Luate de valul globalizării, astfel de state din Lumea a Treia sau din spaţiul ex-comunist, dacă vor continua să urmeze calea trasată de ţările bogate, nu au nici o perspectivă de ieşire din impas. Ele sunt prinse întro plasă planetară, întinsă cu abilitate prin intermediul unor organisme financiar-creditare internaţionale şi centre de putere aflate la cheremul „rechinilor capitalismului speculativ”, cum le-ar zice celebrul economist american David C. Korten.

Referindu-se la mitul liberului schimb şi relaţiile din ce în ce mai extinse de export-import între ţări, Schumacher dă o definiţie magistrală modelului pe care îl extinde la ora actuală la scară globală marele capital american. „Dacă o ţară doreşte să exporte pretutindeni în lume şi să importe din toată lumea…, aceasta ar trebui să anexeze întreaga lumea pentru a putea face asta”.  Anume aşa se întâmplă după căderea URSS, când a intervenit ceea ce a fost numit „momentul unipolar”  al SUA, devenite o hiperputere globală, care dictează tuturora regulile economice în propriul beneficiul şi în detrimentul celorlalţi. A se vedea în acest sens şi recenta semnare a Acordului Transpacific, ca şi insistenţa cu care este promovat Acordul Transatlantic.

În spaţiul public de la noi sunt ventilate cu precădere două modele antagoniste de integrare a ţării noastre în două pieţe comune largi, respectiv UE (unde deja ne-am prăbuşit) şi Uniunea Vamală (unde ne cheamă cu insistenţă cei care îşi zic de stânga). Deficienţa de bază a celor două abordări conflictual-complementare constă în faptul  că nici euroentuziaştii, nici filoruşii nu concep Republica Moldova ca pe o ţară care ar fi în stare să genereze prosperitate economică stând pe propriile picioare, fără a fi anexa sau apendicele unor centre economice mai puternice. Astfel de viziuni deopotrivă naive, nepatriotice şi contraproductive ar putea fi depăşite mai uşor dacă ne-am apleca cu mai multă luare-aminte asupra unor idei, pe care le putem desprinde din lucrarea lui E.F. Schumacher. Iată câteva dintre acestea:

„Cum stăm cu necesitatea absolută de a avea o largă piaţă internă? Este iarăşi o iluzie optică dacă sensul de „larg” este conceput în termenii graniţelor politice. Inutil să mai spunem că o piaţă prosperă este mai bună decât una săracă, dar faptul dacă această piaţă este înafara graniţelor politice sau în interiorul lor face în întregime o diferenţă foarte mică. Desigur, nu vreau să spun că dacă Germania  ar dori să exporte un număr mare de Volkswagen în Satele Unite,  o piaţă foarte prosperă ar putea face aşa ceva doar după anexarea Statelor Unite.  Dar există diferenţe multiple dacă o comunitate ori provincie se pomeneşte legată politic sau condusă de o comunitate sau provincie mai bogată. De ce? Fiindcă întro societate mobilă, lăsată de capul ei, legea dezechilibrului este una infinit mai puternică decât aşa-numita lege a echilibrului. Nimic nu are succes ca succesul şi nimic nu stagnează ca stagnarea. ŞI FĂRĂ PROTECŢIA ÎN FAŢA CELUI PUTERNIC, CEL SLAB NU ARE NICIO ŞANSĂ: fie că ei rămân slabi, fie că trebuie să migreze şi să se unească cu cel puternic, el nu se pot ajuta pe ei înşişi în mod eficient” (subl. ne aparţin – Iu. R.).

Noţiunile de comunitate sau provincie, utilizate de autor în citatul de mai sus, pot fi uşor privite ca sinonime absolute cu cea de ţară. Cum ar fi şi a noastră. Pentru a face şi mai accesibil mesajul autorului, voi recurge la o expresie celebră a părintelui suveranităţii economice Friedrich List, care spunea că atunci când o entitate economică puternică fuzionează (întro piaţă comună sau întrun regim de liber schimb) cu o altă entitate slabă, prima are de câştigat sută la sută, iar a doua doar de pierdut în aceleaşi proporţii. Iată în câteva cuvinte esenţa acordurilor de asociere şi de liber schimb dintre UE şi RM, iar cine mai rătăceşte pe coclaurile euro-entuziasmului n-are prea mult de aşteptat până când consecinţele dramatice ale acestor măsuri de vasalizare politică şi colonizare economică îşi vor arăta întreaga lor monstruozitate.

Autorul continuă, arătând că cea mai importantă problemă în partea a doua a secolului douăzeci a fost „distribuirea geografică a populaţiei, chestiunea „regionalismului”. Dar regionalismul nu în sensul de a combina mai multe state în sisteme de tipul comerţului liber, ci în sensul opus de dezvoltare a tuturor regiunilor în interiorul fiecărei ţări… Şi multiplele naţionalisme ale unor naţiuni mici existente astăzi, şi dorinţa de autoguvernare, şi ceea ce numit independenţă reprezintă pur şi simplu răspunsul logic şi raţional la nevoia dezvoltării regionale (subl. noastre – Iu. R)”. Iată că fenomenele care au afectat încă acum câteva decenii alte regiuni ale lumii s-au făcut resimţite dureros în regiunea noastră abia relativ recent, după disoluţia sistemului comunist, obţinerea independenţei şi înglobarea noilor state în „noua ordine mondială” sub flamura neoliberalismului totalitar. Abia acum dezideratul independenţei naţionale, naţionalismul economic, nevoia de protejare a propriilor interese în faţa tăvălugului globalizării capătă o acuitate deosebită.

Ce este  dezvoltarea  economică

Închei această expunere a principalelor idei desprinse din cartea lui E.F. Schumacher cu o definiţie magistrală, izvorâtă dintro experienţă academică şi internaţională de excepţie şi deopotrivă dintrun suflet profund religios, ataşat valorilor spirituale perene, singurele în stare să conducă omul spre înţelepciune.  Gândurile lui pot avea darul să alunge ceaţa din faţa ochilor noştri, ajutându-ne să ne formăm o clarviziune atât de necesară pătrunderii sensurilor lumii de azi.

„Dezvoltarea economică este ceva mult mai larg şi mai profund decât economia, econometria luată aparte. Rădăcinile ei duc înafara sferei economice, în educaţie, organizare, disciplină şi, dincolo de asta, în independenţa politică şi în conştiinţa naţională bazată pe miza pe propriile forţe. Ea nu poate fi produsă în urma unor operaţiuni abile de altoire, realizate de către nişte tehnicieni străini sau elite autohtone, care au pierdut contactul cu oamenii de rând. Ea poate avea succes doar dacă este promovată ca o largă mişcare populară „de reconstrucţie”, cu accentuarea fundamentală  a imboldului, entuziasmului, inteligenţei şi a forţei de muncă a fiecăruia. Succesul nu poate fi obţinut prin intermediul unor forme de magie, produse de către savanţi, tehnicieni sau planificatori economici. El poate veni doar prin intermediul unui proces de creştere ce ar implica educaţia, organizarea şi disciplina întregii populaţii. Orice altceva ce ar fi mai puţin decât asta se poate încheia cu un eşec”.

Să reflectăm adânc asupra celor spuse mai sus. Aşa ne vom putea da seama de ce fel de lideri am avea nevoie pentru a putea reda încrederea poporului în propriile forţe, pentru a-l mobiliza la realizarea unui proiect naţional istoric de repunere pe picioare a ţării.

Iurie Roşca

27 noiembrie 2015

P.S.: Amintesc tuturor doritorilor să intre în posesia versiunii electronice a cărţii prezentate mai sus că o pot face anunţându-mă prin Facebook sau pe adresa roscaiurieppcd@gmail.com. Ca, de altfel, şi a celorlalte două prezentate în articolele anterioare. E adevărat că dispun doar de versiunea engleză a lucrării lui E.F. Schumacher.

Articole relevante

Multinaţionalele trebuie să plătească taxe acolo unde obţin profituril...
accesări 1192
Multinaţionalele trebuie să plătească taxe acolo unde obţin profiturile şi trebuie să stopeze schemele agresive de optimizare a impozitelor, a afirmat...
Ciocniri violente între manifestanți și forțele de ordine în fața sedi...
accesări 697
Ciocniri violente între protestatari și poliție în fața sediului Global Business Center, aflată pe strada Cantemir, unde își are sediu omul de afaceri...
Iată ce a discutat Timofti cu Iohannis
accesări 593
Președintele Republicii Moldova,  Nicolae Timofti, aflat într-o vizită oficială la București, a avut astăzi, 17 februarie o întrevedere cu președintel...
SUNTEM, DOAMNE, PUȚINI… MAI PUȚINI! Etimologia unui șlagăr în deven...
accesări 1222
Am ascultat zilele acestea la un post de radio  (ce mult regret că nu știu ce post era!) o melodie dintr-acelea care te cuceresc din prima secundă. La...
Martin Schulz acuză de „trădare” țările ce resping cotele ...
accesări 608
Președintele Parlamentului European (PE), Martin Schulz, a acuzat luni guvernele statelor Uniunii Europene ce refuză să primească refugiați că trădeaz...
Primul președinte american la Hiroshima: Obama nu cere iertare
accesări 1078
Vizita istorica a lui Barack Obama la Hiroshima, care va avea loc luna aceasta, nu este facuta in scopul de a cere iertare, precizeaza Casa Alba, ches...
Câți britanici votează pentru Brexit: Rezultatul e „la mustață&#...
accesări 586
Sprijinul in favoarea iesirii Marii Britanii din Uniunea Europeana este de 49%, cu doua procente mai mult decat intruneste campania vizand mentinerea ...
G. W. Bush a dansat pe mormintele polițiștilor uciși la Dallas (VIDEO)...
accesări 3378
Publicul american este șocat de gestul public al lui G. W. Bush, care a dansat în timpul ceremoniei de înmormântare a polițiștilor uciși la Dallas. ...

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *