Paul Ghiţiu: Îndrăzniţi! Nu vă temeţi! Salvaţi copiii! (Câteva gânduri smerite adresate BOR)

10:25, 21 octombrie 2018 | | 325 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Am intrat, de câteva decenii, în ceea ce pare faza finală a unui proces, derulat în acest moment cu o mare viteză, de transformare a lumii, odinioară zise creştine: un proces de de-creştinare, de reducere a fiinţei umane la nivelul său animalic, de înrobire totală a ei prin intermediul instinctelor. Acest lucru a fost şi este posibil datorită faptului că Occidentul a trecut, începând cu Renaşterea, printr-o „revoluţie culturală” fără precedent, conjugată cu şi „promovată” prin revoluţii de stradă şi războaie în care a atras şi alte regiuni ale planetei, măceluri de asemenea fără egal în istoria omenirii.

Această transformare s-a realizat prin sistemul de educaţie şi prin sfera culturală (ambele domenii fiind realmente infestate astăzi, în Vest, dar tot mai mult şi în Est, pe măsura schimbului de generaţii, cu activiştii ateism-socialism-progresism-satanismului) prin„vrăjirea”, manipularea, formatarea, agresarea, siluirea sufletească şi chiar fizică, de la cele mai fragede vârste, a copiilor într-o matrice anti-umană, implicit anti-creştină, demonică. Iată câteva din rezultatele ei recente:

Spania, un reper al catolicismului vestic, legalizează căsătoria homosexuală în 2005. Irlanda, un bastion al aceluiaşi catolicism, legalizează căsătoria homosexuală prin referendum, fiind singura care astfel o protejează prin constituţie, şi avortul, tot prin referendum, în 2018. Grecia, un far călăuzitor al ortodoxiei, legalizează parteneriatul civil în 2015. România nu reuşeşte să aprobe înscrierea în Constituţie a familiei formate din bărbat şi femeie.

Şi totuşi, toate acestea nu ar fi fost posibile în urmă cu doar puţini ani. Ce s-a întâmplat? S-au alterat accelerat generaţiile.

Construim biserici, ceea ce e foarte bine, dar trebuie să ne îngrijim şi ca ele să nu fie goale sau din nou dărâmate!

S-au construit şi reconstruit multe biserici şi mânăstiri; o mare bucurie, un lucru necesar, mai ales în zone dens populate în care lipseau cu desăvârşire. În ultimii ani, s-au restaurat/recondiţionat majoritatea lăcaşurilor de cult, ceea ce iarăşi e bine; e, în plus, şi o contribuţie importantă la estetica localităţilor. Efortul a fost dus mai ales de credincioşi direct şi indirect (prin impozitele din care au fost ajutate unele dintre acest obiective), dar şi de BOR. Dar multe dintre ele, mai ales la sate, sunt, în mod accelerat, tot mai goale.

Există o mare şi benefică preocupare pentru dezbatere, dar poate şi prea multe întâlniri, simpozioane, conferinţe în care banii se risipesc pentru a bifa acţiuni, în care se regăsesc aceiaşi oameni, aceiaşi credincioşi, adesea prea epuizaţi de acţiunile formale la care trebuie să participe şi care, în final, nu produc decât puţin, sau niciun profit spiritual şi social.

În acelaşi timp se fac prea puţine pentru copii, pentru creşterea acestora într-un mediu din care să poată încorpora valorile spirituale şi morale creştine.

Introducerea religiei în şcoală, obiect al atacurilor permanente ale neo-sexo-marxiştilor, nu rezolvă problema pentru că nu există un fundament de dinainte de şcoală, din grădiniţă – adică tocmai din perioada în care se pun pietrele de adâncime  ale fundaţiei. În schimb copiii vin formataţi de jocurile şi de filmele la care au acces, de propaganda amplă şi minuţios pusă în pagină chiar şi pentru cei de vârste foarte fragede.

Orele de religie nu reuşesc să facă mare lucru şi pentru că cel mai adesea religia este o materie exotică şi lipsită de importanţă în tabloul coerent al unei şcoli bazată pe principii şi învăţături ateiste.

Sunt multe familii creştine în mod real, dar şi mulţi dintre părinţi prea prinşi cu munca şi grijile zilnice şi prea mulţi bunici (după cum ne-a arătat referendumul) infestaţi de ateismul perioadei comuniste.

O distanţă tot mai mare şi la tot mai mulţi apare între copii, deveniţi o pradă uşoară a propagandei ateist-demonice, şi Biserică, şi de aici contestarea ei şi manifestarea agresivă faţă de ea, faţă de preoţi şi de „fundamentaliştii”, „depăşiţii”, „medievalii”, „habotnicii” care o frecventează.

Nu în ultimul rând, copiilor nu li se oferă modele spirituale recente, palpabile, sfinţii trecutului fiind pentru ei, ca şi pentru mulţi adulţi (din păcate) doar nişte personaje de poveste, de legendă bidimensionale, fără concreteţe.

Pe ansamblu, asistăm la pierderea contactului Bisericii cu noile generaţii, de-creştinarea masivă şi accelerată a românilor de mâine. Cred că ar fi necesar ca o parte din efortul îndreptat astăzi spre obiectivele amintite la început să fie orientat înspre copii.

Biserica trebuie iasă din defensiva educaţională şi cultuală

Îndrăznesc deci să propun Bisericii noastre trei direcţii strategice pentru viitor.

  1. Construirea unui sistem alternativ de educaţie bazat pe valori creştine

Într-o carte de dinainte de a fi mitropolit, Ioan Meţianu, ajuns între 1899 şi 1916 mitropolit al Ardealului, comentând starea nesatisfăcătoare a românilor din Ardeal, vorbea tocmai despre necesitatea de a se înfiinţa cât mai multe şcoli creştine, în care profesorii să aibă o astfel de asumare, iar materiile să se conjuge în a da copilului o bază creştină solidă pentru a înfrunta provocările vieţii.

Există deja un început de sistem de educaţie privat, dar el este prea firav şi în mică parte pe fundament creştin. În plus, unităţile de învăţământ creştine – mai ales şcolile – supravieţuiesc în condiţii destul de grele.

Crearea acestui sistem, atât din fondurile proprii cât şi în parteneriat cu statul, sau prin proiecte europene, ar trebui să devină o dimensiune strategică pentru activitatea Bisericii, de mare şi grabnică necesitate fiind grădiniţele, cele în care copilaşii primesc primele informaţii şi îndrumări de viaţă creştină, urmate de şcolile primare şi gimnaziale. Evident, în acelaşi timp, funcţie şi de iniţiativele dinspre societate, pot fi înfiinţate şi licee creştine. Un astfel de sistem amplu şi coerent, mergând până, sau chiar începând de la sate, nu există în acest moment în Occident (chiar dacă există şcoli creştine) şi din această cauză mulţi din generaţiile actuale au fost pierduţi pe drum.

  1. Canal de televiziune pentru copii şi adolescenţi şi producţie de film creştin

Copiii nu mai citesc şi nici părinţii nu mai au timp sau deschiderea să le citească, ei înşişi fiind deja, în multe cazuri, victime ale tehnologiei; transmiterea şi fixarea mesajelor se face astăzi, preponderent, pe calea imaginii.

Copii, adolescenţii şi tinerii sunt cei mai mari consumatori de imagine prin intermediul dispozitivelor de comunicare, al televiziunii. Chiar şi când se întâlnesc, în interior sau exterior, fiecare e cu telefonul lui şi comunică prin, sau se joacă pe acesta. Peste 90 % din ceea ce văd aceştia conţine propagandă progresistă, demonică, lucrează pentru pervertirea lor. De exemplu, se trece de la includerea în desenele animate a unor cadre, secvenţe scurte cu conţinut sexual, sesizabile ca atare numai la o analiză foarte atentă, la includerea deschisă a elementelor teoriei genului, a lgbt-izării. O eroină dintr-un film de desene animate, care a avut mare succes, va fi în seria a doua bisexuală, va face un avort şi va avea printre strămoşi şi migratori.

Nu există în România un canal de filme (desene animate şi filme cu actori) românesc, de esenţă şi cu conţinut creştin. Părinţii, că au o bază creştină sau nu, îşi lasă copiii mici în faţa unor canale, care, dacă nu sunt deschis anticreştine, sunt cel puţin neutre, lipsite de dimensiune creştină, deci nu aşază nimic creştin în copilaşi. Nu se produce în România film creştin. Există, foarte clare, două soluţii:

– Înfiinţarea unui canal – „Trinitas junior”, de ex. – de filme pentru copii, mai ales pentru cei de la 1 an la 8-10 ani, dar şi cu filme pentru adolescenţi. Un astfel de canal nu implică cheltuieli mari – există deja o bază tehnică şi umană, care poate fi parţial folosită – şi el poate fi făcut în parteneriat cu oameni de afaceri creştini.

– Începerea producerii de filme creştine după parabole, povestiri, vieţi ale sfinţilor, eroilor, cu precădere români şi recenţi, dar nu numai ; multe dintre ele pot fi făcute cu bugete foarte mici, mai ales că există deja dotarea tehnică.

  1. Canonizarea cât mai grabnică a mucenicilor prigoanei comuniste şi a altor mărturisitori recenţi

Afirmam mai sus că pentru majoritatea românilor, dar mai ales pentru tineri, sfinţii români din calendar, cei mai recenţi, trăitori cu două-trei sute de ani în urmă, sunt mai degrabă nişte umbre. De aceea nici nu îi interesează viaţa, exemplul lor.

Cum ar fi însă ca nişte oameni care trăiesc să se trezească că o rudă a lor, un om pe care poate unii l-au cunoscut, a devenit sfânt? Cum ar fi să devii vedetă la şcoală pentru că un bunic sau o bunică, sau un unchi sunt sfinţi, sărbătoriţi în calendar şi în biserici ca atare? Dintr-odată prin acei sfinţi palpabili, cu vieţi bine cunoscute de martori încă în viaţă, sau prin nenumărate mărturii scrise, tot calendarul creştin ar deveni viu pentru unii dintre aceşti copii, chiar pentru unii dintre adulţii acelor familii.

Prea multă socoteală dacă anumite detalii din viaţa unora dintre aceşti mucenici ar fi motiv de atac din partea unora şi altora, ar putea să nu mai fie dreaptă socotinţă, ci măruntă grijă negustorească. În ţări din jurul nostru, sprijinite de SUA, sau componente ale NATO, UE au devenit eroi naţionali criminali de război, iar noi ne împiedicăm în simpatii „discutabile” avute în anumite perioade ale vieţii de unele dintre victimele comunismului.

Paul Ghiţiu

Sursa: solidaritateeuropeana.wordpress.com