NATO în Est

19:39, 26 ianuarie 2018 | | 538 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Anul 1990 a lovit Europa ca un uragan tropical  de gradul 5. Un tsunami de milioane de turişti estici  a inundat brusc toate cotloanele Vestului, fraţi s-au revăzut cu fraţi după  multe zeci de ani, familiile s-au reîntregit de la Atlantic la Urali, şmecheri ocazionali au vândut pe 5th Avenue, la New York, cu 10 dolari bucăţele din Zidul Berlinului, Germania norocoasă s-a golit fulgerător de toate rablele second-, third- şi fourth-hand, toţi românii acum liberi de securitate şi restricţii valutare aveau în portofele, după putinţă, chipurile lui George Washington, sau Andrew Jackson de pe dolari, devenite poze  „preţioase” de familie, iar preşedintele american Bush Sr. şi cancelarul german Kohl i-au dat asigurări  lui Mihail Gorbaciov că, dacă Moscova va accepta reunificarea nemţilor, NATO  nu se va extinde în Est.

 

Dintr-o Alianţă defensivă, NATO a devenit una misionară, pornită să predice democraţia cât mai departe către Est, în pământurile fostei URSS şi ale Rusiei

 

Apoi, nemţii s-au unificat şi următorul preşedinte american, Bill Clinton a încălcat promisiunea  făcută, şi la 21 aprilie 1993 a decis împingerea organizaţiei militare nord-atlantice către Est şi astfel, din alianţa defensivă creată în 1949, sub Clinton şi următorul preşedinte, Bush Jr., NATO a devenit una misionară, cu menirea de a predica democraţia cât mai departe în interiorul fostei URSS, iar la Bucureşti, în 2-4 aprilie 2008, gândind foarte greşit că Rusia este şi va rămâne atât de slăbită, încât să nu obiecteze şi să nu facă nimic, Bush Jr. a vrut să ducă democratizarea şi NATO până în Ucraina şi Georgia şi să instaleze  rachete americane în Polonia şi Cehia, dar toate astea i-au ieşit pe dos şi apoi Vladimir Putin, aflat şi el tot la Bucureşti, s-a urcat „slăbit şi nefăcând nimic” în aeronava prezidenţială „Rossia”, parcată pe aeroportul Otopeni, şi s-a întors liniştit acasă. Apoi, confruntării paşnice NATO – Rusia de la Bucureşti i-a urmat după 4 luni un război ruso-georgian în Oseţia de Sud, un război deschis, scurt şi câştigat de primii – Saakaşvili  fusese avertizat în 2008, chiar la Bucureşti, de către preşedintele Bush Jr. să nu provoace Moscova,  iar recent, la Washington un lobbyst al republicanilor spunea, că „tipul ăsta, Saaka, are nevoie de un tratament cu Ritalin (medicament pentru dereglări comportamentale şi narcolepsii) , ca să-şi bage minţile în cap”.

 

„Saakaşvili are nevoie de un tratament cu Ritalin (medicament pentru dereglări comportamentale) , ca să-şi bage minţile în cap” (un lobbyst de la Washington)

 

Se pare că, de atunci încoace, strategia de extindere a NATO către Răsărit a pus Alianţa într-o poziţie vulnerabilă: astăzi ruşii au posibilitatea de a da Vestului mici frisoane, adică mici „îngheţuri” psihologice, acţionând  rapid şi decisiv în vecinătatea imediată, aşa cum a demonstrat-o războiul din Georgia 2008 dar, în egală măsură,  şi şansa de a se juca cu robinetul de la conducta strategică de gaze naturale ce alimentează pe mai toţi membrii NATO din Europa, până la Atlantic. Adică au posibilitatea să declanşeze Marele „Îngheţ”.

Şi totuşi, ar fi interesant de ştiut ce resorturi tainice, care anume sunt motivele ascunse în culisele deciziei istorice şi aparent iraţionale – în orice caz în spatele unei promisiuni încălcate – de extindere a Alianţei militare euro-atlantice către Est şi spaţiul euroasiatic? Ce se află dincolo de noua dispută Vest vs. Est pornită iarăşi, la mai bine de un sfert de secol…

După înfiinţarea NATO în 1949 şi discursul de adio televizat al fostului preşedinte Eisenhower, la 17 ianuarie 1961, când i-a avertizat pe americani în ce priveşte corupţia generată de „complexul militar-industrial” al Americii şi după încă alte trei decenii, sfârşitul Războiului Rece şi dispariţia Uniunii Sovietice au fost o adevărată ameninţare existenţială pentru industria de armament a Statelor Unite. Auto-lichidarea Pactului de la Varşovia la 25 februarie 1991, la Budapesta, adică „sinuciderea”  adversarului, urmată de închiderea bazelor americane din Germania, au fost loviturile finale pentru complexul militar-industrial. Urgenţa #1a devenit găsirea unui alt inamic, a altor teatre de operaţiuni,  şi a unor noi pieţe pentru afaceri cu vânzările de arme. În consecinţă, în 1993 Administraţia Clinton a convocat top lideri din industrie şi, cu sânge rece, i-a anunţat că vor rămâne în curând fără locuri de muncă. Vestea a stârnit panică în sală, s-au invocat diferite strategii de supravieţuire,  apoi s-a trecut imediat la consolidări prin contopiri şi „înghiţiri” susţinute generos de Pentagon cu rambursări financiare pentru „costuri de restructurare”, de pildă: Northrop l-a cumpărat pe Grumman, Boeing a achiziţionat divizia de apărare a lui Rockwell, Lockheed fabrica de avioane a lui General Dynamics; în 1995 s-a încheiat achiziţia no. 1, când Martin-Marietta s-a contopit cu Lockheed şi a rezultat cea mai mare companie producătoare de armament din lume, Lockheed Martin Corporation, prilej cu care CEO-ul ei a prezis că industria de armament americană îşi va reveni în 1998 şi a avut dreptate pentru că, om de încredere al complexului militar-industrial fiind el, deţinea informaţia că NATO va începe extinderea către Est şi că foştii membri ai Pactului de la Varşovia vor fi convinşi de Washington să devină clienţi pentru produsele firmei sale, cum ar fi avioanele de luptă F-16, ceea ce s-a şi întâmplat – de pildă,  Reichsprotektorul României, Klaus Werner Johannis, a cumpărat  12  F-16 fabricate acum 35 de ani şi cu două reparaţii capitale (?!), valoarea tranzacţiei a fost de  628 milioane euro.

A fost evident că, încă din 1990, de pe vremea când Bush Sr. i-a dat lui Gorbaciov asigurări despre un Est european fără NATO,  nu toţi cei din echipa sa au fost hotărâţi să le respecte , unul dintre aceştia fiind chiar ministrul Apărării, Dick Cheney, un neoconservator ardent, ce dorea nu numai desfiinţarea Uniunii Sovietice, dar şi dezmembrarea Rusiei înseşi, astfel că războiul ideologic al neoconservatorilor (adică al fostei Internaţionale a IV-a şi al lui LeonTroţki) contra Moscovei a continuat în toţi anii ’90, sub Bill Clinton. NATO a fost reactivat, primii contractori ai industriei de armament americane au apărut la Varşovia şi în alte ţări est-europene, spunea la acea vreme George Kennan, arhitectul american al politicilor Războiului Rece: „ Extinderea NATO (către Est) ar fi cea mai gravă eroare a politicii americane din epoca post-Războiului Rece. Ne putem aştepta, ca o asemenea decizie să inflameze tendinţele naţionaliste, antioccidentale şi militariste din Rusia. Să aibă un efect opus în ce priveşte dezvoltarea democraţiei în Rusia. Să restaureze atmosfera Războiului Rece în relaţiile Est-Vest. Şi să împingă politica externă a Moscovei în direcţii care, cu siguranţă, nu vor fi pe placul nostru”.

Apoi, “cea mai gravă eroare a politicii externe americane din epoca post-Războiului Rece” (tocmai îl citez din nou pe Kennan )  s-a întâmplat. S-a întâmplat în 1996, când Bill Clinton a anunţat primirea în NATO în 1999 a trei ţări estice, Polonia, Cehia şi Ungaria , şi a afirmat limpede că lucrurile nu se vor opri aici. Şi nu s-au oprit. În acelaşi an 1996, la Bucureşti, reprezentanţii lui Bell Helicopter Textron, din SUA, fabricanţii helicopterului de atac Cobra,  au încercat să convingă guvernul român să cumpere cu 1,4 miliarde dolari 96 de aparate, ce urmau să fie asamblate aici şi rebotezate Dracula. Dar, această ţară săracă nu a avut bani, afacerea a căzut, România a intrat în NATO în 2004, împreună cu alţi şase est-europeni, iar Bruce Jackson, artizanul neoconservator al extinderii „en gros” obişnuia să spună pe unde mergea „F..k  Rusia, aste două cuvinte reprezintă o lungă şi consacrată tradiţie în politica externă americană”; peste câţiva ani limbajul licenţios al emisarului neoconservator în Est avea să fie preluat de Victoria Nuland, ultima  reprezentantă a neoconilor în regiune, de data aceasta aceleaşi vorbe fiind adresate Bruxellesului – „F..k the EU”…

Şi, pe măsură ce intruziunea NATO în Est a luat viteză, Vestul a „învăţat” să renunţe la iluzia cu indiferenţa ruşilor. În aprilie 2008 insuccesul de proporţii a venit la summitul NATO de la Bucureşti, în august acelaşi an în Georgia s-a produs începutul sfârşitului pentru Saakaşvili, la summitul NATO 2012 de la Chicago a devenit clar, că alianţa euro-atlantică trebuia să se reinventeze, sau să dispară. Totuşi, apetitul neoconservatorilor pentru mersul pe sârmă la mare înălţime la frontierele Rusiei n-a dispărut complet. Tori Nuland a apărut în decembrie 2013 pe Maidanul de la Kiev şi a împărţit oamenilor îngheţaţi gogoşi sleite şi alte asemenea îndemnuri, în schimb la 18 martie 2014 Crimeea „a dispărut” de lângă Kiev, s-a întors la Rusia după ce fusese cedată Ucrainei cu 60 de ani în urmă de către extravagantul, imprevizibilul şi aiuritul lider sovietic Hruşciov, iar în august 2014 reputata publicaţie americană Forbes nota 7 motive pentru care NATO ar trebui să-şi vadă de alte treburi şi să lase Rusia în pace, amintim dintre ele: Rusia – superputere nucleară, are o armată puternică, 20.000 de tancuri şi avioane T-50 comparabile cu cele americane, Ucraina este prea aproape de ea, iar Statele Unite prea departe, armata şi populaţia americană sunt obosite de războaiele Washingtonului, la  fel  aliaţii europeni  etc. Ar  mai  fi  de  spus, că  socoteala  de acasă  a preşedintelui lui Lockeed Martin Corporation, din urmă cu aproape 20 de ani, din 1995, s-a potrivit de minune cu cea din târg: la sfârşitul aceluiaşi an 2014 noii membri est-europeni ai NATO cumpăraseră deja arme americane de 17 miliarde dolari, iar în octombrie în România, la Deveselu a sosit primul sistem de rachete Locheed Martin Aegis Ashore, de 134 milioane dolari; acum aparatele F-16.

În sfârşit, în ce priveşte România, aceasta este în prezent un partener strategic al Washingtonului, unicul din toată Europa de Est, „mai catolic decât Papa” atunci când vine vorba de NATO, baze militare şi rachete americane pe teritoriul ei. O distanţare – tot mai vizibilă de la sfârşitul anului trecut – a Ucrainei de Occident ar face ca Bucureştiul să se trezească înconjurat pe toate frontierele – Bulgaria, Serbia, Ungaria, Ucraina şi  Republica Modova (şi „lacul rusesc” Marea Neagră), de vecini şi guvernări favorabile unui dialog paşnic, cooperant cu restul Estului şi cu spaţiul euroasiatic.

La întrebarea de la început, ce anume s-a aflat în spatele extinderii NATO către Est răspunsul este: supravieţuirea producţiei şi vânzărilor interne şi internaţionale de armamente americane şi, în pofida avertismentului lui Eisenhower de acum 57 de ani,  perpetuarea „complexului militar industrial”, suveran  la Washington.