Ilie Bădescu

Ilie Bădescu, expresia firescului în gândirea românească de azi sau Cine țintuiește la stâlpul infamiei conștiința de sine a neamului?

14:22, 20 iulie 2018 | | 1212 vizualizări | 2 Comentarii | Autor:

Am observat un paradox: oamenii care vorbesc cel mai mult despre deschiderea totală și acceptarea diversității devin cei mai izolați și cei mai închiși într-un cerc social sectar. Ideologia omului “open minded” devine un cadru dogmatic, care în loc să transforme un om într-o persoană capabilă să aprobe diversitatea de opinii, îl transformă un pitic isteric și speriat, care privește cu suspiciune în jurul său, văzând la tot pasul dușmani ai „progresului, egalității și libertății”.

Dacă ieri era un om ca toți oamenii, o femeie gospodină, un bărbat la locul lui, după ce a intrat în lumea celor “progresiști” și “deschiși la minte”, acesta începe să caute pretutindeni și cu insistență dușmani: femeia transformată într-o feministă este gata să primească cu brațele deschise refugiați, însă privește cu suspiciune orice bărbat de pe stradă sau la locul de muncă, văzând în el un potențial maniac, violator sau mai rău – un propagandist al misoginismului patriarhial. Globalistul, liberalul sau adeptul “societății deschise” vorbește peste tot despre pluralismul de opinii, însă vede în jurul său fasciști, fundamentaliști, reacționari și habotnici. Purtătorul “gândirii critice” are accese de furie atunci când pe neașteptate îi sunt puse la îndoială fundamentele dogmatice la care ține nespus de mult, pe care le consideră intangibile. Pe măsură în care această clică se autoizolează, în disprețul ei față de restul lumii, devine tot mai veninoasă, mai agresivă, tot mai dominată de marasm și incapabilă de orice dialog civilizat cu cineva care împărtășește o altă viziune. Ce poate fi mai periculos decât un maniac care îți zâmbește, îți întinde flori și spune cuvinte frumoase, iar în spate ține un topor cu care este gata să-ți dea în cap în orice clipă?

Revenirea la persecuțiile ideologice din anii 50?

Cel mai recent exemplu în acest sens este reacția unui grup de intelectuali față de acceptarea în calitate de membru corespondent al Academiei Române a celui mai strălucit intelectual al României contemporane – sociologul și geopoliticianul român, Ilie Bădescu. O reacție este de-a dreptul șocantă.

Acest grup a semnat o scrisoare colectivă în care cer pe un ton imperativ revizuirea deciziei de acceptare a domnului Bădescu în calitate de membru corespondent al Academiei. Cea mai stranie este invocarea argumentelor de ordin ideologic: profesorul “nu este suficient de progresist”, motiv pentru care nu poate fi acceptat în mediul academic. Cităm:

Statutul Academiei Romane, articolul 6, paragraful 3, afirmă printre dezideratele acestei instituţii: “promovarea principiilor democratice şi etice şi stabilirea liberei circulaţii a ideilor” (Art.6, par.3). Opera şi intervenţiile publice ale domnului prof. univ.dr. Ilie Bădescu contravin acestor deziderate prin modul în care acestea promovează un tip de naţionalism inspirat de discursurile cele mai retrograde ale perioadei interbelice, ce  pune în pericol mecanismele democratice ale participării sociale egale indiferent de etnie, gen, origine socială, orientare sexuală, apartenenţă religioasă şi alte criterii cuprinse în Declaraţia Fundamentală a Drepturilor Omului, precum precizează Articolul 20 al Constituţiei României. Conferind autoritate unor convingeri discutabile precum cele exhibate în lucrările domnului prof. univ. dr. Ilie Bădescu, Academia Română dă un semnal îngrijorător despre modul în care elitele academice înțeleg să contribuie la consolidarea democrației în țara noastră”.

Aici este suficient să înlocuim cuvântul “democrație” cu “socialism” sau “comunism” pentru a observa că discursul și mentalitatea autorilor acestei scrisori nu diferă cu nimic de cele lansate în serie de către fanaticii comuniști din anii 50, care au decimat cele mai ilustre minți ai societății românești.

Psihopați fanatici, care suferă de sindromul Luciferului

Este vorba aici despre o abordare perversă și manipulatoare de cea mai joasă speță, care prin mânuirea unor lozinci idealiste, plăcute la auz, apelează la anumite sensibilități ale celor slabi de înger, încercând să instituie un totalitarism ideologic nivelator și crud. În acest totalitarism totul este simplu: există „ai noștri” – adepți ai sectei progresiste și „dușmani ai lumii libere” – care trebuie să fie excluși sau chiar lichidați fizic, în cazul în care există un moment prielnic pentru acest lucru. Pentru ei contează mai puțin faptul că un astfel de mod de gândire nu are nimic în comun cu cele proclamate în fața publicului credul. Revoluția pretins franceză venise și ea cu “Libertate, Egalitate, Fraternitate”, însă autorii ei nu s-a rușinat deloc să recurgă la masacre abdominabile, în spiritul unei depline “fraternități planetare”. În cele din urmă, e vorba de niște fanatici care prin activitatea lor permanentă de identificare sau inventare a unui “inamic absolut al umanității” (chiar și acolo unde acesta nu poate exista) își găsesc un rost în viață.

Probabil acest sindrom al Luciferului (sau Lilith) este motivat de o neîmplinire personală, de un complex de inferiotate de care au suferit întotdeauna indivizii și grupurile sociale inferioare, care își conștientizează în sinea lor propria nimicnicie: ura plebeului, obsedat de spectacole și pâine pe gratis, față de patrician, a proletarului față de tot ce înseamnă aristocrație și cultură înaltă, a soldatului incult care vrea să-și asasineze generalul, revolta castei sudra și vaisya, împotriva kșatria și brahmani, urmată de zdruncinarea unei ordini naturale clădite de milenii. Omul slab de fire nu poate naște ceva maiestos. Rostul acestuia este doar nihilismul, ura, disprețul, anarhia și neantul – toate acestea se ascund în spatele unor construcții idealiste înflorite și dulcigării, livrate maselor populare prin intermediul unor formule primitive, cărora le-au cultivat niște asocieri pozitive: egalitate, drepturile omului, toleranță, nediscriminare și libertate absolută.

Ce mai mare problemă este că această clică de psihopați, cu pretenții de elită iluminată, se află pe poziții în care își permite să dea definiții termenilor, pe care apoi le redefinește periodic pe măsura degenerării lor morale. Spre exemplu, aceeași Declarație Universală a Drepturilor Omului este interpretată la ora actuală cu totul diferit decât o gândise autorii și semnatarii documentului. Se mai aștepta cineva în 1948 că acest text va putea fi invocat în favoarea instituirii dreptului la „căsătorie” între persoanele de același sex? Declarația nu a suferit nicio schimbare pe parcusul celor 70 de ani, în schimb a suferit mutații modul de interpretare a textului.

Cei care au putere asupra sensului cuvintelor, au putere și asupra vieții oamenilor, pentru că oricând pot diaboliza o categorie de oameni sau o persoană concretă care nu corespunde universului lor interior. Anume din acest motiv de vreo trei secole încoace lumea se tot frământă, se prăbușește în revoluții și teroare, în răzmerițe și masacre în masă. Omenirea nu va ieși din infernul respectiv atâta timp cât nu va putea scăpa de povara acestei secte, acestor lipitori care sug toată vlaga din trupul ei. Iată de ce aceștia trebuie demascați, scoși la lumina zilei, iar lucrarea lor malefică trebuie decriptată, decodificată. Precum trebuie deconspirată adevărata lor natură – aversiunea față de tot ce este firesc. Pentru că doar atunci când le vor cădea măștile și se vor vedea în mod izbitor mutrele lor hidoase, civilizația va reveni la starea sa firească.

Profesorul Ilie Bădescu este una din puținele voci care mai reprezintă firescul și bunul simț în toată această beznă și cloacă a ignoranței, anume din acest motiv este urât și blamat în cele mai josnice moduri de către detractorii săi.

Octavian Racu,

Sociolog,

Chișinău,

20 iulie 2018