Guvernarea a lovit din nou în imaginea statului Republica Moldova

18:22, 10 ianuarie 2018 | | 1057 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Cei şapte membri noi ai Guvernului Republicii Moldova au jurat azi că vor sluji cu toată puterea şi cu toate capacităţile lor interesele ţării. Guvernarea a demonstrat şi cu această ocazie că are voinţă politică şi că deciziile conducătorilor ei vor fi puse în aplicare indubitabil, chiar dacă în acest scop va fi necesară interpretarea şi re-interpretarea Constituţiei. Însă perdantul în acest joc al veleităţilor nu este preşedintele, care a fost dat la o parte fără mare trudă, ci statul.

Regulile noi cu care s-a înarmat guvernarea PDM graţie suportului valoros pe care i l-a acordat Curtea Constituţională au făcut mult mai confortabilă activitatea majorităţii parlamentare şi a guvernului generat de aceasta. Într-o republică parlamentară este corect, în principiu, ca majoritatea parlamentară să nu poată fi obstrucţionată de către şeful statului în luarea deciziilor, în organizarea şi reorganizarea sa internă. Ba mai mult, ar fi corect ca rolul preşedintelui la oferirea încrederii şi învestirea guvernului să fie doar unul de garantare a stabilităţii. Acesta nu trebuie să poată împiedica manifestarea voinţei majorităţii parlamentare de a-şi învesti guvernul. Guvernul este emanaţia majorităţii parlamentare într-o republică parlamentară.

La prima vedere interpretările foarte extensive pe care le-a dat Curtea Constituţională în sprijinul guvernării democraţilor sunt judicioase. Acestea, vorba unui fost judecător al Curţii Constituţionale, sunt în deplină concordanţă cu logica formei parlamentare de guvernământ, consfinţită prin legea supremă. Dar, dincolo de explicaţiile juriştilor guvernării şi chiar dacă logica parlamentarismului a fost surprinsă destul de fidel de Curte, avem o problemă: litera Constituţiei, adică textul acesteia.

Este adevărat şi faptul că nici textul legii supreme nu este destul de explicit, iar caracterul echivoc al unor norme constituţionale se manifestă în timp şi doar în anumite circumstanţe. Însă în societatea noastră s-a cristalizat o anumită percepţie asupra logicii sistemului nostru constituţional, adică o anumită paradigmă constituţională. Aceasta este produsul experienţei noastre statale. Paradigma respectivă nu este nici bună şi nici rea. Dincolo de critici şi de laude, ea este aşa cum este. Atunci când guvernarea a reuşit prin intermediul Curţii Constituţionale să spargă tiparele, regulile, practicile, a arătat că are voinţă şi ambiţie şi că dispune de tot instrumentarul necesar pentru a-şi satisface aproape orice vrere. Există, însă, şi o altă latură a acestei probleme, una mult mai urâtă, despre care exponenţii guvernării nu vor accepta niciodată să vorbească. Este vorba despre faptul că această putere politică a arătat că poate să calce în picioare chiar şi normele constituţionale, să pervertească procedurile, să anuleze voinţa politică a legislatorului constituant etc. Cu alte cuvinte, guvernarea a arătat că normele şi procedurile fundamentale pot fi reinterpretate şi aplicate după cum îşi doresc cei puternici, că legea funcţionează într-un fel pentru oamenii simpli şi altfel pentru cei din fotoliile puterii politice. Mai exact, au fost aplicate o serie de lovituri de imagine statului Republica Moldova.

Guvernarea a arătat că nu este dispusă să modifice normele printr-o procedură onorabilă, iar asta este extrem de grav şi societatea a sesizat acest semnal dezonorant.

Acest „proces” de compromitere a instituţiilor şi a procedurilor (prin metoda interpretării în funcţie de „necesitatea revoluţionară a proeuropenilor cărora li se poate, spre deosebire de ceilalţi”) a început în anul 2009, când „proeuropenii” au preluat puterea. Aceştia au încălcat mai întâi termenele de cumulare a funcţiilor incompatibile, apoi au încălcat termenele de alegere a şefului statului. În consecinţă, Nicolae Timofti a fost numit preşedinte în condiţii cel puţin discutabile. Legitimitatea lui a fost contestată de diferite forţe politice.

Nedumirirea noastră este aceasta: de ce, având atâta putere şi capacitate de a-şi impune voinţa, această guvernare nu are curajul să iniţieze o reformă constituţională corectă, care să le pună pe toate la locul lor şi pe care societatea să o perceapă ca pe una cinstită? Dacă democraţilor le-a reuşit să-i „reeduce” pe zeci de foşti „comunişti” şi să-i convingă pe mai mulţi foşti „moldovenişti” (unii actualmente deputaţi în parlament) că limba e română, oare nu ar putea ei, oare, să găsească suficiente voturi pentru o reformă constituţională definitivă şi de mare calitate?

Sau poate că ei sunt atât de egoişti şi de cinici, încât nu-şi permit să lase o „moştenire” frumoasă altor guvernări, care ar putea să nu mai fie a lor? Dar poate că metehnele noastre constituţionale au devenit parte a arsenalului de arme politice pe care le foloseşte guvernare şi nu e cazul să ne facem iluzii legate de bunul simţ, deocamdată latent, al acestei puteri politice, cu aură de uzurpator.