Europa, euro, eşec

10:58, 18 noiembrie 2018 | | 365 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Minunea n-a ţinut nici măcar trei zile. Nici votul împotriva României din Parlamentul European (au votat împotriva ţării şi europarlamentari români, pretinşi liberali, democraţi, „milenarişti” – în fapt, nişte cozi de topor ale neosecurismului antinaţional !), nici raportul MCV (scris, foarte probabil, de „statul profund” român prin pupăza lui de serviciu, Monica Macovei, şi prin alte pupeze şi alţi papagali neosecurici) nu mai preocupă pe nimeni.

Nici pe europeni şi cu atât mai puţin pe cetăţeanul român obişnuit. Mult zgomot pentru nimic. Nu e mai puţin adevărat că românii au aflat cu această ocazie că ţara lor, România, nu mai e un stat suveran şi că guvernul de la Bucureşti, PSD-ALDE Dragnea-Tăriceanu-Dăncilă, e complet nedorit la Bruxelles. Deci UE, conform tratatului de aderare, nu mai bagă în seamă suveranitatea României, detestă şi respinge guvernul român rezultat în urma unui vot popular de nimeni contestat. Dar UE respectă deplin suveranitatea Noii Securităţi de la Bucureşti – din raportul MCV a fost eliminată orice referire la protocoalele SRI-Parchete şi acelaşi raport e foarte îngrijorat de soarta procurorului general Augustin Lazăr, un personaj din altă epocă dar care pare a reprezenta un etalon birocratic actual foarte potrivit pentru UE. Aşa cum a fost şi protejata lor, Laura Codruţa Kövesi, de curând debarcată de la şefia DNA şi înghiţită de neantul aparatului judiciar.

Am urmărit recent o nouă conferinţă a lui Emmanuel Todd despre Europa, Uniunea Europeană, despre euro, despre originea ideologiilor de azi care au o strânsă legătură cu tipul de organizare familială observată pentru ultimele secole în Franţa, Anglia, Germania, Italia, Rusia etc. Celebrul demograf şi antropolog e considerat astăzi de mulţi în Vest cel mai strălucit intelectual francez. Influenţa lui asupra tinerelor generaţii de studenţi şi cercetători din Franţa, Marea Britanie, SUA, Japonia, Germania e copleşitoare (unii îl cunosc doar ca mentor principal al celebrului economist Thomas Piketty). Mi-am notat doar câteva dintre observaţiile lui Todd şi voi încerca să le prezint aici pe scurt.

Prin reunificarea Germaniei, SUA, Marea Britanie şi Rusia au pierdut controlul pe care-l aveau asupra ţării care a declanşat cele două războaie mondiale devastatoare. Franţa, deşi a patra armată de ocupaţie postbelică în Germania, nu se pune la socoteală pentru că încă din primul mandat al lui François Mitterrand, la începutul anilor ’80, a încercat fabricarea unui atelaj improbabil, cuplul franco-german, care astăzi e un foarte dezechilibrat cuplu germano-francez. Atât SUA, cât şi Franţa s-au iluzionat că pot controla întreaga Europă folosindu-se de Germania, dar lucrurile au ieşit altfel. Germania s-a folosit de construcţia europeană pentru a ieşi din condiţia de protectorat american, iar în ultimii ani, încet dar sigur, a acaparat statutul de putere economică dominantă în Europa.

Virajul populist prin votul pentru Brexit şi pentru neobişnuitul preşedinte american Donald Trump pe care au apucat-o anglo-americanii, pe de-o parte, şi instalarea Germaniei şi a Franţei în postura de centru al noului imperiu european, pe de altă parte, creează o ruptură foarte periculoasă între marile naţiuni vestice. Emmanuel Macron, preşedintele Franţei, a ajuns să speculeze chiar în cursul sărbătoririi centenarului de la încheierea primului război mondial, în numele Franţei şi al Germaniei, pe tema unei armate europene care să apere Europa de SUA, aliatul, alături de britanici, al Franţei în cele două războaie. În plus, şi-a mai adjudecat alţi doi inamici militari, de talia Rusiei şi a Chinei. Şi asta după ce formulase un elogiu şocant al mareşalului Pétain, erou în primul război, dar aliat forţat al lui Adolf Hitler în cel de-al doilea.

Dar să revenim într-un mod chiar mai aplicat la ideile lui Emmanuel Todd din susmenţionata conferinţă (ţinută la Conférence Gambetta, un club al tinerilor întreprinzători şi viitori lideri francezi, oameni de 30-40 de ani). Europa continentală, spre deosebire de Marea Britanie şi de SUA, trece printr-o fază postdemocratică, adică liderii sunt aleşi dar nu guvernează. Iar alegătorii nu se mai recunosc în cei aleşi imediat după vot. Franţa s-a pus faţă de Germania într-o situaţie de servitute voluntară (trimitere la gânditorul La Boétie). Germania, în expansiunea ei spre est (vezi cazul Ucrainei, al Republicii Moldova şi, de ce nu, al României şi al Bulgariei), şi-a desemnat ca inamic Rusia, căreia îi aplică sancţiuni ce nu par deloc raţionale, deşi Rusia este unul dintre principalii săi furnizori de energie şi de materii prime.

Democraţia a fost şi încă este apanajul celor trei mari naţiuni propriu-zis occidentale – Marea Britanie, Franţa şi SUA. În anii ’30, urmaţi de cel de-al doilea război mondial, cu excepţia Marii Britanii, condusă de conservatori învechiţi, şi a Franţei, condusă de Frontul Popular, ţările Europei se aflau sub dictaturi. Portugalia l-a avut pe Salazar, Spania pe Franco, Italia pe Mussolini, Germania pe Hitler, Rusia pe Stalin, dictator comunist, iar ţările din Estul Europei sufereau de o instabilitate politică cronică.

Ţările din Estul Europei nu aparţin încă Zonei Euro, iar salariile sunt „chinezeşti”. De fapt, Europa de Est este o Chină interioară a UE pentru ţările dominante – Germania, Franţa, Olanda etc. Suveranitatea pierdută din ţările mici sau slabe economic s-a adăugat suveranităţii centrului dominant, cu Germania în frunte. Germania nu e doar suverană în interiorul UE, e chiar foarte suverană, de-a dreptul imperială. Transferul de bogăţie din Europa de Est către Europa de Vest se face şi prin salariile mizerabile din Estul Europei. (Asta pe lângă transferul de populaţie tânără şi de multe ori foarte calificată, fără vreo contrapartidă, adică un rapt în toată regula.)

Sloganul pe care s-a construit Uniunea Europeană, „L’Union fait la force !” (”unirea face puterea”), este şi el atins de falsitate în ceea ce priveşte comunitatea ţărilor vest-europene, ţări care aparţin Zonei Euro, adevăratul nucleu al Europei. Germania a procedat, încă din guvernarea social-democratului Gerhard Schröder, înainte deci de multipelele mandate ale Angelei Merkel, la o scădere competitivă a salariilor de 10-20 %. În interes naţional, sindicatele germane au jucat jocul. Aşa a început războiul economic al Germaniei cu vecinii direcţi, printre care şi Franţa. De altfel, în ultimii 20 de ani, nivelul de viaţă din Franţa şi din ţările mari aflate în sudul Europei, Italia şi Spania, a scăzut şi continuă să scadă dramatic. Nu mai punem la socoteală Grecia, Portugalia, Irlanda şi ţările din Est. Cifrele macroeconomice, dimensiunea PIB, venitul pe cap de locuitor etc., nu spun nimic despre standardul de viaţă a zeci, chiar sute de milioane de europeni periferici. Să reţinem deci că războiul economic de luare în posesie a întregului imperiu european de către Germania, de fapt, de către patronatul german, a început prin diminuarea competitivă a salariilor propriilor cetăţeni. Spre satisfacţia deplină a tuturor oligarhilor europeni şi globali, care au aplaudat, susţinut şi implementat politica de sărăcire a claselor medii şi de jos. Mai ales prin delocalizări înspre Asia, Europa de Est, Nordul Africii şi alte zone cu salarii foarte mici, ceea ce a crescut imens presiunea asupra salariilor muncitorilor din Vest.

Toate guvernele europene care s-au aliniat la noua politică de austeritate a Germaniei au fost spulberate în ultimii ani. Social-democraţia s-a prăbuşit pe tot continentul – cu excepţia notabilă a României, rămasă rău în urmă, ca de obicei. La noi, de guvernarea născută cu forcepsul a lui Traian Băsescu şi susţinută în 2009, pe lângă Hillary Clinton, şi de Angela Merkel s-a ales praful, ca şi de dreapta iluzorie pe care a reprezentat-o (întruchipare a puterii fostei şi noii Securităţi deopotrivă, în dauna partitocraţiei neocomuniste, moştenitoare a PCR). Germania de azi are o politică autoritară, inegalitară (ca şi structurile sale familiale tradiţionale), de război economic în interiorul UE, străduindu-se să inventeze, împreună cu Franţa şi, eventual, cu Olanda, un nou imperiu, mai ales economic („bizantin”, fără armată, în raport cu „imperiul roman”, cu armată, care e SUA).

Instrumentul principal al dominaţiei economice germane în Europa este, bineînţeles, moneda euro. Această monedă nu a permis cunoscutele devaluări competitive pe care le practicau periodic Franţa şi Italia, ceea ce a dus la evaporarea industriilor din aceste ţări. Scopul principal al monedei euro nu este prosperitatea pentru toţi europenii, nici libertatea locuitorilor Europei, ci supunerea economică a tuturor celorlalte naţiuni centrului, care e compus dn Germania, Franţa, Olanda şi care mâine va fi, probabil, doar Germania.

Iată câteva idei cu circulaţie mică la noi, dar foarte mare în vestul Europei şi în SUA, în locul reluării discuţiei despre cele două mărunte şi butaforice evenimente de la Bruxelles – votul penibil împotriva României şi foarte orientatul raport MCV, expresia unei puteri centrale europene devenită isterică pentru că se confruntă azi brutal cu cele două mari naţiuni democratice, Marea Britanie şi SUA, care au apucat pe o altă cale, cea aşa-zis „populistă”. În fapt, nu e vorba de populism, ci doar de funcţionarea vitală a democraţiei. Iar la urma urmei „populism” poate însemna şi o politică făcută pentru popor, iar nu pentru elitele rupte de realitate (1 % foarte bogaţi şi deţinătorii de diplome rare care îi slujesc). Între timp, Uniunea Europeană devine postdemocratică – situaţie în care „statul profund”, „statul paralel”, „oligarhia tehnocratică”, nevotată de nimeni, devin dominante. Vom asista în anii care vin la o nouă confruntare violentă între democraţie şi oligarhie, pe anticul model al războiului dintre Atena şi Sparta ? Lumea occidentală e ruptă în două, iar preşedintele francez Macron vrea o armată care să apere Europa de SUA. China şi Rusia se poziţionează ca arbitri – China, arbitru economic şi poate chiar civilizaţional, iar Rusia, arbitru militar, susţinut de un teritoriu imens şi de cele mai mari rezerve de materii prime.

De-acum, România va trebui să aleagă dacă mai vrea sau nu să facă parte din Spaţiul Schengen. Dacă mai vrea sau nu să adere la moneda euro, care va fi foarte probabil abandonată de ţări ca Italia, Grecia, Spania, Portugalia şi Irlanda, care va urma natural Marea Britanie. E foarte greu de imaginat că România va mai putea juca la două capete, şi cu Uniunea Europeană, controlată în primul rând de Germania, şi cu axa SUA-Marea Britanie-Israel. Recenta dezvăluire a ziarului Jerusalem Post despre penibila subordonare a preşedintelui nostru la voinţa cancelarului german ne pune pe toţi românii într-o lumină dintre cele mai defavorabile.

Petru Romoşan 

Sursa: https://www.amosnews.ro