Dumitru Matcovschi

Dumitru Matcovschi, simbolul bărbăției în cultura noastră

12:23, 26 iunie 2018 | | 943 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Cinci ani de la trecerea la Domnul a poetului 

Astăzi, 26 iunie, se fac cinci ani de la trecerea la Domnul a poetului Dumitru Matcovschi. Cu această tristă ocazie ar fi de spus câteva cuvinte despre omul pe care l-am iubit și de care m-a legat o prietenie îndelungată. De-a lungul anilor am scris mai multe articole despre el. L-am apărat de atacuri și denigrări, l-am sprijinit cu tot ce am putut, ca gazetar și ca om profund atașat din tinerețe de opera lui, dar și suferinței pe care a îndurat-o după tragicul accident din mai 1989.

Odată cu Perestroika lui Gorbaciov, când sistemul comunist a relaxat puțin chingile și a devenit posibilă manifestarea publică a aspirațiilor noastre naționale, anume Uniunea Scriitorilor devenise epicentrul care emana discursul atât de râvnit de noi, cei care eram conștienți de condiția umilă la care fusesem reduși ca popor dominat sub vechiul regim. Anume sala mare a Uniunii Scriitorilor era locul unde întrunirile profesionale ale acestei bresle de creație devenise locul unde se manifestau cei mai curajoși dintre oamenii de litere.

Așteptam cu nerăbdare ieșirea la tribună a lui Dumitru Matcovschi. Anume el întruchipa cu sobrietate bărbatul mistuit de dragoste de neam și oratorul în stare să dea o ținută aparte curentului de opinie rebel care căpăta tot mai multă vigoare. Mulți au fost cei care s-au remarcat în acele vremuri ca niște adevărați patrioți, ca tribuni și purtători ai mesajului de emancipare națională. Și totuși Matcovschi era o prezență cu totul singulară.

În cuvântările lui, la fel ca și în publicistică, se regăsea aceeași manieră de a trăi suferința propriului neam, pe care o întâlnisem de atâtea ori în piesele lui, puse în scenă la teatrul ”Pușkin” sau în poeziile lui, multe dintre acestea devenind cântece. El se distingea mereu, în orice manifestare a sa, printr-o trăsătură încrustată adânc în caracterul lui. Pentru că anume bărbăția, masculinitatea, vigoarea îl distingeau de ceilalți purtători ai mesajului scriitorilor.  Contrastul cu restul figurilor emblematice al acelor timpuri era izbitor. Pe lângă poeții obișnuiți cu jelania, cu autovictimizarea personală, extinsă asupra întregului neam, pe lângă scriitorii care și-au făcut un titlul de glorie din textele lacrimogene, siropoase, pline de duioșie și timiditate, el apărea ca un stejar în calea furtunii.

Tragismul lui era unul reținut, suferința sfâșietoare căpăta ținuta unui stoicism străin de alunecările spre scânceli, atât de prezente la alții. Îmi amintesc cum atunci când a ieșit de sub tipar prima ediție în trei volume a operei lui Radu Gyr la editura ”Marineasa” de la Timișoara, care mi-a fost dată în mai multe exemplare de bunul meu prieten, istoricul și editorul Radu-Dan Vlad, am alergat la Matcovschi pentru a-i oferi și dânsului aceste cărți. I-am zis atunci că opera lui Gyr consună perfect cu creația lui.

Dumitru Matcovschi nu făcea parte din nici o gașcă literară. Așa cum îi șade bine unui adevărat artist. El nu se regăsea în pomelnicele cu personalități (sau poate, mai curând, personulități), înșiruite cu regularitate de către unul dintre colegii săi de generație pe paginile ”Literaturii și Artei”, care devenise încă din timpul vieții un fel de icoană a literaturii locale.

Și parcă demonstrându-și predilecția pentru mila de sine, iată că memoria colectivă preferă să ridice monumente, să-i pună portretul în loc de icoană în clase și în biblioteci celui care a reprezentat până și prin limbajul corpului (mâinile încrucișate de-asupra organelor genitale ca semn de apărare) caracterul temător, feminin, plângăcios, bântuit de spaime și mereu pus pe rugăminți adresate dușmanului să ne lase în pace. Dar un popor nu se poate afirma în istorie prin plânsete de bocitoare, prin smiorcăieli patriotice timide și neputincioase. Un neam are nevoie de lideri spirituali și simboluri culturale care se asemuiesc cu duritatea pietrei, cu rezistența muntelui, cu înfruntarea îndrăzneață, cu seninătatea absolută în fața propriul destin nemilos.

Atâta vreme cât cultura și învățământul național vor prefera falșii apostoli care inhibă starea de luptător și exaltă starea de victimă inocentă și neputincioasă, educarea unui spirit patriotic matur, bărbătesc și plin de demnitate, lipsită de orice stridențe va fi pusă sub semnul întrebării. Interpretarea superficială a ”Mioriței” încă mai face ravagii printre noi. Mitul atât de confortabil despre neamul nostru aflat în calea tuturor răutăților, împotriva căruia uneltesc toate forțele răului de pe fața pământului, complacerea în postura de miel de sacrificiu, literaturizarea propriilor eșecuri și evadări din istorie nu pot face casă bună cu voința de a ne manifesta pieptiș în fața greutăților prin care îi este dat să treacă oricărui popor.

Eu unul am fost și rămân cu Dumitru Matcovschi. Ca și cu toți cei care ne dau lecția bărbăției. Caracterele, lipsa cărora o deplângea Mihai Eminescu, sunt șlefuite tocmai de poeți ca el.

Iurie Roșca,
26 iunie 2018