Aniversarea lui Vladimir Vîsoțki, un prilej de reconfirmare a unei stări permanente

16:06, 25 ianuarie 2018 | | 669 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Astăzi se fac 80 de ani de la nașterea poetului, artistului și cântărețului unic în cultura rusă, Vladimir Vîsoțki. Și cum e și firesc, presa are un prilej de a-i invoca numele. Eu, însă, mi-l amintesc în fiecare zi. Mă prind la gândul că monologhez în sine în expresii de-ale lui, că deseori anume el mă ajută să definesc diverse situații din viața cotidiană. Știu bine, ca mine sunt foarte mulți oameni, care sunt însoțiți în permanență de el. El a avut o soartă tragică, deloc ieșită din comun, așa cum îi șade bine unui geniu înzestrat de Sus să exprime sufletul neamului său și suflul vremii sale.

Rușii dintotdeauna au avut parte de mari poeți. Însă destinul lui Vîsoțki este unul cu totul aparte. Spiritul lui vulcanic, vigoarea lui interpretativă, talentul de a-și răsplămădi propria limbă într-un stil irepetabil, capacitatea de a reda întreaga gamă a trăirilor umane, registrul tematic al operei lui ce se extinde de la accentele cele mai dramatice  și până la cele pline de voioșie și umor, personalitatea lui de o masculinitate atât de tranșantă, vocea lui atât de atipică pentru un cântăreț, ce răbufnea din străfundurile unui suflet zbuciumat, iubitor de viață și necruțător cu ticăloșia, toate acestea i-au creat o faimă nepieritoare.

Acum niște ani călătoream în mașină cu vestitul cântăreț de muzică folk din România, Vasile Șeicaru. În mașina mea răsuna din casetofon vocea lui Vîsoțki. Chiar după primele acorduri, Vasile exclamă cu admirație: ”Ăsta e Vîsoțki!. ”Tu ai auzit de el?”, îl întreb. ”Ehei, măi frate, noi îl ascultam încă de pe când era în viață”. Iar la încercarea mea de a-i traduce conținutul versurilor, Vasile îmi zice: ”Nu-mi traduce, Iurie, eu înțeleg totul. Nu limba, duhul cântecului său”. Vasile nu exagera deloc. Anume așa era ascultat marele bard și în Franța, și în America, și în Mexic. Miracolul prezenței lui în scenă crea o atmosferă de uimire și admirație, publicul simțind că are fericirea să intre într-o zonă absolut diferită de orice altă manifestare artistică.

Cu prilejul aniversării de azi, unii se căinează prin presă cu expresia de serviciu : ”Astăzi el ar fi împlinit 80 de ani”. Poftim? Nu, poeții își măsoară timpul altfel. Oare nu anume așa spune și el în binecunoscutul său poem ”Despre datele și cifrele fatale”? Și-i imaginează cineva pe Pușkin, Lermontov, Esenin, Eminescu, Labiș, Byron, Rimbo altfel decât tineri. Sau, așa cum spunea odată cu amărăciune  Nichita Stănescu, ”un poet bătrân arată ca un student bătrân”. Viața lor antumă este trăită cu o altă intensitate, într-o altă dimensiune existențială, care se intersectează cu cea în care suntem prezenți și noi, ceilalți, dar niciodată nu se suprapune.

Cu pana muiată în sferele celeste, cu sufletul incendiat de setea de absolutul, cu dureroasa conștiință a propriei misiuni de excepție, poetul își revarsă darul ca pe o datorie pe care este mereu grăbit s-o îndeplinească până la capăt, astfel încât să reușească să spună tot ce are de spus până în clipa când se va retrage în viața postumă. Până la intrarea sa în legendă.

Articole asemănătoare:

25 ianuarie – ziua de naştere a lui Vâsoţki. Un Vâsoţki al meu sau Despre bucuria de a respira cu ambii plămâni