Alfie Evans, ultimul cavaler al unei Britanii a întunericului şi a morţii

11:40, 7 mai 2018 | | 903 vizualizări | Nu există niciun comentariu | Autor:

Nu am scris despre Alfie Evans, copilul condamnat la moarte de un sistem totalitar represiv, antiuman, demonic. Nu ştiu de ce nu am scris despre el. Poate pentru că subiectul lui era prea „mic” în comparaţie cu altele. Poate pentru că nu am crezut niciodată că se va ajunge aici. Poate pentru că nu am avut timp pentru el. Am să o fac însă acum, pe larg, chiar dacă sunteţi – dacă cumva aţi aflat despre povestea lui Alfie – deja saturaţi. Am să scriu pentru mine – ca să mă iert că nu am făcut-o până acum – am să scriu pentru voi căci ceea ce ne lasă el, ceea ce avem de înţeles şi de învăţat din povestea lui, tragică şi admirabilă în acelaşi timp, este mult prea important ca să nu fie spus. Şi spunând-o dăm sens sacrificiului său.

Am să încep cu finalul.

Finalul unui erou: execuţia sadică, sălbatică, plină de o bucurie demonică, a lui Alfie Evans, cavalerul care a învins un întreg sistem, care a dus în ridicol toate pretenţiile şi preţiozităţile pseudo-ştiinţifice, legaliste, utilitariste, progresiste. Eroul care a învins un popor amorţit, sedat, drogat, beat, corupt de bunăstare, obsedat de a avea, de a trăi fizic clipa, viaţa, nimicul. Iată-l pe Alfie într-un scurt film luat imediat după ceea ce ar fi trebuit să fie, conform „marilor specialişti” ai spitalului ultimele minute de viaţă ale acestuia. Nimic nu arată la el ca fiind un copil în faza terminală, o legumă, un corp fără suflet, fără raţiune. Urmăriţi-i ochii, doar ochii.

L-aţi privit în ochi pe Alfie Evans, un luptător, un cavaler, un personaj extraordinar după cum îl descrie monseniorul Luigi Negri, arhiepiscop emerit de Ferrara-Comacchio:

În vechime, Onorurile de război erau o tradiţie adânc înrădăcinată. Li se aducea un omagiu şi celor care au pierdut, dar s-au distins în luptă pentru marea virtute şi marele curaj şi pentru că au luptat pentru ceva în ce au crezut.

Vreau să prezint acum, aici Onorurile, să-i acord Onorurile de luptă acestui mic mare luptător.

Alfie a fost un adevărat lider şi acest lucru a fost posibil mulţumită înţelepciunii tatălui său. Alfie a fost un lider al celor care niciodată nu vor accepta – Niciodată – să schimbe binele pe rău, să considere viciul o virtute, care niciodată nu vor accepta că dorinţele, mai ales cele mai corupte, să se transforme în drepturi în această societate fără Dumnezeu şi fără dragoste pentru viaţa omenească.

Alfie ne-a condus prin toate, el a mers înaintea noastră şi lui i se datorează faptul că, urmând cuvintele Sfântului Ioan Paul al II-lea, am găsit puterea de a ne ridica şi de a vorbi răspicat împotriva acestei inumanităţi care devorează totul. Onoare ţie Alfie, tu meriţi Onorurile luptei.

Finalul unui popor ajuns în faza terminală, metastazică, a exiastenţei sale, care îşi chinuie şi ucide cu bucurie sălbatică, într-un ritual demonic, copiii. Mă duc cu gândul, cutremurat de suferinţa lor şi de durere pentru ei, către zecile de mii, sutele de mii de copii chinuiţi, violaţi, chinuiţi, traficaţi, distruşi în sufletele şi în cele mai luminoase părţi ale fiinţei lor, pentru care acest popor nu mai simte nicio compătimire, revoltă, pe care nu-i mai apără şi nu-i mai iubeşte, ci îi trimite înn iad şi la moarte. Mă duc cu gândul la copiii cărora li se refuză dreptul de a se naşte, sau, odată născuţi, cel de a trăi. Mă duc cu gândul la copiii cobai, copiii stricaţi, copiii contorsionaţi să fie altceva decât ar trebui să fie, copiii mutilaţi sufleteşte, învăţaţi cu binele este rău şi răul este bine.

Voi reveni.

Paul Ghițiu

Sursa: solidaritateeuropeana.wordpress.com